Ostatici in cuplul conjugal
tacere, teama, promisiuni / resuscitarea relatiei
Toti pornim intr-o relatie cu cele mai frumoase si mari vise. Uneori si impartasite. Fiecare dintre noi a simtit, atunci cand a iubit, ca acolo se sfarseste vechea sa lume si incepe adevarata Viata, un nou Univers dictat de pulsul inimii.
Asa incep toate cuplurile. Indiferent ca sunt sau nu sunt casatorite. Viata conjugala (conjugalitatea inteleasa ca relatie stabila asumata de parteneri) poarta mereu haine de gala cu buzunarele burdusite de promisiuni si sperante. Si la un moment dat … pentru unii dintre noi … nu mai e nimic de spus. Evadarea apare ca unica solutie. Pana atunci casnicia se transforma intr-o luare de ostatici.
Lipsa comunicarii
De cate ori nu ati auzit ca lipsa de comunicare este vinovata de distantare in cuplu sau chiar de despartiri. Sa fie mutenia primul agent de crestere a ratei divorturilor? Nu!
De fapt, lipsa dorintei de a impartasi, de a comunica, este efectul vizibil al convingerii, deja formate, ca:
- nu ai cu cine sa discuti
- ca nu esti ascultat
- ca nu esti inteles
- ca nu obtii nimic daca iti deschizi sufletul.
Cauza este deci dincolo de verb.
In consultatii intreb cum stateau lucrurile inainte de criza parteneriala – cei mai multi imi spun ca abia acum realizeaza ca nu au comunicat niciodata cu partenerul lor.
Ca iubirea si fascinatia sunt cele ce compenseaza tacerile, golurile de sens, poate chiar lipsa unor scopuri comune, a unei viziuni comune despre viata, compenseaza discrepantele convingerilor partenerilor, credintele aflate la poluri opuse.
Este adevarat, fericirea conjugala nu depinde in totalitate de credintele comune sau de educatie similara. Dar se bazeaza mult pe respectul opiniilor diferite, opinii pe care fiecare trebuie sa si le sustina neofensator in fata partenerului.
Pedeapsa prin tacere
Cand o persoana decide ca nu mai are cu cine sa discute si ca nu este ascultata, face din tacere un act de revolta – te resping, nu esti capabil/a sa ma asculti, nu meriti sa iti impartasesc trairile mele. Tacerea este un gardian dur. Momentele de gol si apasare aduc un nor de suspiciuni care sunt interpretate de fiecare in propriul limbaj: unul din parteneri se poate simti respins, altul izolat sau ignorat, unul se simte acuzat, altul ranit si desconsiderat.
Tacerea nu doar ca nu permite lamurirea situatiei dar intretine un mediu toxic, apasator, intr-o relatie din care nu poti iesi dar nici nu ii mai apartii pentru ca nu s-a discutat clar despre difunctionalitatile relatiei. O discutie ar risca identificarea unei probleme ce risca la randul ei sa puna partenerii in tabere diferite, lucru ce ar genera o separare.
Dar comunicarea este curativa. Taifasul conjugal da tonul relatiei, descarca micile tensiuni, destinde, apropie, insenineaza, amuza. Nu intodeauna rezolvam probleme planetare prin conversatiile cu partenerul de viata, insa importanta este mentinerea intr-un exercitiu de sinceritate si spontaneitate, de incredere si ascultare reciproca. La primul semn de disfunctionalitate tacerea (alteori opusul ei - agresivitatea verbala, irascibilitatea) este semnalul care ne ajuta sa ne trezim, sa descoperim de ce nu ne putem impartasi celuilalt, ce ne opreste, de ce ne este teama, care este rana ce ne doare. A prelungi tacerea inseamna sa aduci un gardian in casa. Nu atat pentru tine, cat pentru partenerul ce devine prizonierul secretelor si fricilor tale. Invata cum sa spui ce simti chiar daca este incomod pentru celalalt. Tactica dialogului se invata. O vom face impreuna, aici.
Teama de a fi respins/inchiderea dialogului
Cand stim ca partenerul nu este de acord cu opiniile sau actiunile ori gusturile noastre avem din start tendinta de a fi mereu in defensiva, de a ne apara, de a ne ascunde (pentru ca dezacordul cu el consideram ca ne mentine intr-o stare de alerta, de atentie si asta ne pare o agresiune latenta, un asediu de care ne aparam). De aici reactiile exagerate si mereu presupunerea ca trebuie sa luptam pentru fiecare centimetru din spatiul personal. Ca mereu trebuie sa ne aparam dreptul la libertatea de expresie, la timpul liber, la a avea relatiile pe care le dorim, la hobby-urile pe care le iubim.
Cand ii povestesti sotului ca te-ai intalnit cu o prietena despre care el nu are o parere prea buna si pe care o critica nejustificat in opinia ta, este posibil ca data viitoare sa ii ascunzi intalnirea cu ea sau sa ai deja pregatit un raspuns taios. Peste alte cateva astfel de schimburi de replici fiecare va amuti si va prefera sa nu mai deschida nici subiecte banale sau care candva erau pe placul amandurora.
Asadar, teama si inchiderea apar din dorinta de a evita:
- ranile sufletesti, depasirea pragului de sensiblitatea la diferentele de opinie
- represaliile sau criticile primite cand exprimi ce simti sau spui ce faci
- oboseala in fata unei lupte permanente de a-l convinge pe partener de adevarul sau suferinta ta
- epuizarea in urma apararii propriilor tale valori
Dictatul promisiunilor
Exista un moment, cand suntem foarte indragostiti, cand vrem sa impresionam. Poate pentru ca simtim ca partenera/ul isi doreste asta: sa fim eroii salvatori, printesele fermecatoare. Acela este momentul cand magia ascunde capcana. Tentatia de a fi grandiosi in ochii celor dragi ne poate impinge la promisiuni mari. Poate nu le rostim, dar le lasam sa incolteasca in mintea si inima omului de langa noi. Cei mai grozavi vor face juraminte solemne, isi vor lua angajamente, vor promite ca vor fi mai buni decat in toate relatiile de dinainte, ca vor aduce Luna de pe cer, ca vor fi mereu iubitori si intelegatori, ca nu vor dezamagi niciodata. Uneori naivitatea si necunoasterea propriilor nevoi, alteori dorinta de a parea mai buni si valorosi, alteori teama de a fi respinsi sau considerati inadecvati , ne fac sa promitem stelele de pe cer.
Uneori promisiunile nu sunt rostite de partener, ci doar inchipuite de cel ce si le doreste Sunt presupuse.
Dezamagirea neimplinirii lor da sentimentul delincventei sentimentale, al folosirii, amagirii si manipularii. Foarte fals, de multe ori. Dezamagirea este reala, dar nu dintr-o intentie malefica. Uneori unul din parteneri este lasat cu buna stiinta sa spere (acolo e trisarea) de dragul magiei, al mai bunei cooperari, de dragul adormirii vigilentei care nu mai percepe micile neseriozitati sentimentale. Insa promisiunile, chiar daca sunt salvari de moment, ne rascolesc constiinta si sentimentul onoarei. Ne-ar placea sa ne tinem de cuvant. Sa fim atat de minunati precum ne-am zugravit. Aici promisiunea devine temnicerul relatiei. Promisiunile ne inlantuie, ne leaga de celalalt, de propria pretentie de a fi onorabili si buni. Promisiunile, si de aici datoria, mentin fortat cuplurile impreuna. De aceea, cand simtim imboldul de a promite ceva sa ne gandim daca intr-adevar putem oferi acel lucru, daca deja il avem. Apoi, cand nu mai simtim sa i-l oferim celuilalt, in ciuda promisiunilor, trebuie sa discutam in primul rand de ce nu mai simtim sa il oferim si nu despre decizia de a nu-l mai oferi.
Un astfel de dialog permite analizarea situatiei si a modului in care s-au format asteptarile, daca au fost cu concursul celuilalt sau doar dintr-o nevoie personala de visare, de mirific. Distantarea poate conduce la instrainare, invinovatire, respingere. Si totul pornind de la inchipuirea unor puteri herculeene.
Resuscitarea relatiei
Un esec in relatie, o proasta abordare a unei situatii nu inseamna automat ratarea relatiei. Dar putini indragostiti gandesc asa. Cuplul este o entitate distincta de personalee implicate, desi reprezinta rezultatul contributiei lor. Dar relatia conjugala nu este matematica, este mai mult decat 1+1. In cuplu se produce o magie, o alchimie. Adesea, oamenii devin mai buni, mai inspirati, mai inzestrati, mai intelepti datorit aiubirii.
Cuplul reprezinta un Univers intreg. Daca ceva nu merge bine nu inseamna ca toata relatia este compromisa. . Uneori trebuie sa aflam ce ofera in plus cuplul dincolo de disfunctiile care ne dor, sa vedem daca acele zone sunt suficient de importante si dezvoltate pentru a ne salva relatia.
Daca, de exemplu, suntem in dezacord sub aspectul cheltuirii banilor poate ca suntem de acord in privinta confortului casei si concepem asemanator nevoile amandurora de liniste si siguranta materiala. Aceasta zona de interese comune ne poate ajuta sa restabilim, prin conversatie (fara reprosuri, prin intelegere si empatie) strategia financiara a cuplului.
Stiu iubiri ruinate de jocuri de noroc, de substante, de lene, de alcool. De multe ori, salvarea a fost ratata prin focusarea doar pe zona disfunctionala si pierderea din vedere a celorlalte zone benfice.
A accepta esecul intr-o directie te ajuta sa fii mai putin dramatic, mai lucid si sa apelezi, pentru vindecare, la restul elementelor functionale din viata de cuplu.
Gardieni si detinuti
Cand lucrurile nu mai merg dar n-ai curaj sa spui, devii cu buna stiinta prizonierul dar si gardianul relatiei. Vrei sa scapi dar ai vrea sa ti se ofere cheia celulei, chiar sa fii impins afara fara regret. Asta te scuteste de sentimentul ca, de fapt, ai ucis relatia dar n-ai ingropat lesul.
Am intalnit astfel de situatii in care unul din parteneri avea deja o alta relatie, dar nu avea curajul sa marturiseasca adevarul partenerului sau. Astfel lua nastere politica neglijentei – semne care indicau raceala, distantarea, separarea, existenta unei a treia persoane. Politica neglijentei tine loc de destainurie, de infruntare a reprosurilor, de recunoastere a abdicarii cursei conjugale. Este o lasitate gandita sa menajeze partenerul considerat slab, incapabil sa faca fata unei astfel de vesti – s-a terminat! De ce este considerat incapabil? Aici este o problema. Se numeste menajare excesiva.
Menajarea – catusele iubirii
Prizoneratul intr-un cuplu poate incepe si cand incerci prea mult sa il menajezi sau sa-l suplinesti pe celalalt, devenind astfel prizonierul pretentiilor, slabiciunilor, incapacitatilor sau comoditatilor sale. A-ti trata partenerul ca pe un om intreg (chiar si cand are slabicini fizice de care trebuie sa tii cont), ca pe un spirit si o constiinta libere, este un semn de respect si de putere pe care i-o recunosti. Iar el/ea va aprecia asta.
Este adevarat ca putini dintre noi suntem obisnuiti sa ni se dea respect si sa ni se recunoasca puterea. Unii pot chiar respinge aceste forme de reverenta in fata intregului care suntem. Suntem obisnuiti sa ne aparam mereu libertatea si opiniile sau sa ne lasam cocolositi, lamentati, compasionati, asa cum am fost obisnuiti de cei care au avut grija de noi. De aceea, un partener care ne reda demnitatea poate fi uneori prea mult. Inca mai vrem sa ne plangem, sa pretindem, sa criticam, sa fim fie nemultumiti, fie slabi. Dar asta nu va face decat sa il impinga pe cel de langa noi in rolul de menajator, de ingrijitor. Mereu preventiv/a, mereu cu o plasa de protectie impotriva iesirilor, intolerantelor, limitarilor sau fragilitatilor noastre emotionale. Astfel, dovedim ca nu suntem capabili sa acceptam opinii contrare, ca nu stim sa ne aparam convingerile, ca nu putem lasa loc parerilor celorlalti sa respire, ca nu putem suporta abandonul. Si incepem sa fim menajati. Si incepem sa vedem semnele parasirii in loc sa discutam despre relatie. Suntem menajati pana in ultima clipa. Mintiti de dragul nostru. Poate ca marturisirea abrupta, franca este dureroaposa, dar ne repune in demnitate, chiar daca pare un gest de nepasare si neglijare a sentimentelor noastre. Macar suntem tratati ca oameni intregi si vii.
Capcana milei
Mila pare onoranta, christica dar de fapt include vinovatie si teama. Mila pentru partener il fura de putere. La nivel energetic ii ucidem forta. Iar pe un om rapus nu il pui in fata adevarului tau, nu il parasesti, nu ii faci observatii critice. Intram astfel intr-o celula conjugala. Mila poate surveni dupa o marturisire – rezultatul este un compromis intre adevar si lipsa de onoare. Poate ca ai puterea adevarului, dar nu ai onoarea unei atitudini principiale si ferme. Adevarul pare mai mult o forma de razbunare si nu un mod de viata.
Cand intervine mila, cuplul se transforma intr-o inchisoare. A se intelege corect! Poti ajuta pe cineva si fara sa-ti fie mila. Astfel il ajuti sa isi pastreze, chiar si intr-o conditie umila, simtul verticalitatii interioare, onoarea. Daca ii furi onoarea acea persoana va fi vaduvita de orice sansa la recuperare, la vindecare, la normalitate potrivit conditiei sale.
Amorfismul conjugal
Placiditatea conjugala se instaleaza lent, in timp. Nici n-o simti. Probabil apare pe cand stai pe canapea la televizor, lasandu-ti mintea ocupata cu ideile si imaginile altora. Fura cuplului timpul viu al impartasirii, bucuriei si intamplarilor conjugale aducatoare de sens si iubire. Lipsa de forma si structura conjugala vlaguieste partenerii, care pot simti ca nu stiu incotro se indrepata, asta daca se mai intampla sa se afle in miscare in viata si nu sunt cu totul intepeniti.
Am intalnit oameni care marturiseau ca iubirea lor s-a stins, ca au descoperit intr-o seara absolut banala ca nu mai au ce sa-si spuna. Dar continuau sa traiasca impreuna. Din apatie, obisnuinta, acceptand un prizonierat bun pentru adapostul pe care il ofera. O astfel de relatie sufera de astm, este lipsita de aer si moare in fata unei ferestre pe care nimeni nu are curajul sa o deschida.
Adio, dar … locuim impreuna!
Ati intalnit si voi, sunt sigura, persoane care marturiseau ca nu mai au nimic pentru partener dar totusi nu divorteaza si continua sa raman impreuna, amandoi avand vieti total separate, poate chiar alte relatii. Aranjamentul pare comod. In fond nu sunt ei cei ce au impartit totul, cei ce se cunosc cel ma bine oferindu-si acum cel mai loial suport? De obicei lucrurile isi mentin echilibrul pana cand unul din parteneri intalneste pasiunea si doreste sa rupa aranjamentul. Celalalt, in mod straniu, se simte tradat si mobilizeaza toate fortele pentru a lupta pentru relatie.
Exista multe forme de impreuna exploatate de cuplurile disfunctionale. Una este aceasta formula de despartire-coabitare. Pentru unii e mai buna decat separarea fizica si patrimoniala. E posibil ca acest aranjament administrativ de fapt sa mascheze un anumit sentiment de pasare, atentie sau iubire.
Cand intalniti persoane care spun ca nu mai e nimic intre ei si parteneri dar ca locuiesc impreuna e bine sa investigati daca nu e vorba de un prizonierat conjugal, de o dependenta subtila in care acoperisul comun tine loc de viata conjugala.
CONCLUZIE
Intr-un cuplu exista multe forme de a ne pune catuse. Ele pot prelungi relatia dar in acelasi timp alunga iubirea. E bine sa fim atenti si sa sesizam cand facem partenerul prizonierul pretentiilor sau slabiciunilor noastre, si cand ne lasam controlati de teama noastra de a infrunta adevarul, de a recunoaste diferentele de gusturi, convingeri si trairi dintre noi si partener.
Demnitatea si iubirea ne indemana sa fim deschisi si atenti la nevoile partenerului renuntand la a-i mai cersi atentie si dragoste. Suntem prea valorosi pentru a nu le primi de bunavoie si cu mult entuziasm. Cineva ne asteapta poate chiar acum sa oferim iubirea de care suntem capabili si sa-i primim iubirea ce o are de oferit. Sa ne eliberam partenerul din stransoarea deceptiei si a obligatiei, sa ne eliberam inima din chinga fricilor si sa ne traim cu putere timpul, varsta si sufletul de acum!
de Camelia Patrascanu
www.horoscoptv.ro
Da,la mine e valabil ADIO, DAR… LOCUIM IMPREUNA. acum e mult prea tirziu sa mai pot schimba ceva.mi-as fi dorit sa-mi fi vorbit cu mult timp in urma.Va multumesc ca existati.
E uimitor cum ma regasesc printe randuri,atat in cele in care am suferit dar si in cele in care am inteles ca viata merge inainte.Am 32 de ani,un copil minunat de 7 ani si sunt in divort intr-o tara straina ptr. ca fostul meu sot a vrut sa duca copiluL in ROMANIA fara ca eu sa stiu nimic,am facut o denuntie si de aici a inceput totul.Nevoia de invata,sau sufletul de mama iti spune ca trebuie sa mergi inainte.El a inceput divortul in Romania ,cerea si custodia copilului prt. ca avea un venit mai mare,eu aici,pentru ca copilul a inceput scola dar si ca aveam frica ca acolo ar fi putut sa castige el.Era sigur ca fara el nu o sa fac nimic a incercat sa ma lase si fara servici,a inchis contracul la casa desi judecatorul a decis sa ramanem noi in acel apartament ptr. ca era in chirie,dar eu am mers mai departe,mi-am luat copilul de mana si am plecat din casa in 10 zile,am lasat acolo o parte din mobila,toata camera copilului,a fost greu.El a demisionat,asa nu mai platea pensie alimentara si s-a intors in Romania,repetand acelas lucru ca fara el nu fac nimic.Acum suna copilul cu nr. privat,ca sa nu fie gasit.Mi sa strigat multe in strada chiar si in fata copilului dar am mers mai departe,ptr. ca intr-o zi am visat ca copilul meu era intr-o zgarda pe care o tragea dupa el dar venea la mine.M-am rugat mult la dumnezeu si o sa ma mai rog sa pot sa merg inainte,mi-am facut prieteni noi,acum locuim cu o doamna asa dividem cheltuielile,am facut cererea ptr. casa de la stat si acum asteptam.Mi-am dus copilul la psiholog,norocul meu este ca el socializeaza foarte mult,merge bine cu scoala,are foarte multi prieteni,fac foarte multe activitati in cadrul scolii.Invat cateodata de la el…are un proiect cu un zar al PACII,intr-o zi a trebuit sa arunce el zarul pacii si a venit fata pe care scriia II IUBESC PE TOTI! si el a spus ca este dificil sa iubesti pe toti ptr. ca el are tata in romania si mama aici…mergem inainte ,impreuna si ii multumesc lui dumnezeu in fiecare zii ptr,ceea ce imi ofera si ma rog sa imi de-a forta sa merg mai departe…
am scris prima data pe acest blog la articolul “legea lui asa simt”.. ce-i drept acest articol nu-l citisem
sunt Florina, am o fetita de aproape 4 ani.. si acum 3 zile s-a pronuntat divortul intentat acum 2 luni. Draga Crina, Madlene.. din pacatea asta este realitatea vietii zilelor noastre. Traim dupa tipare. Dar cred cu tarie ceea ce spune Felix: Niciodata NU e prea tarziu pentru a fi Fericit! si eu mi-am pus aceleasi intrebari: e chiar asa un mare pacat sa fiu maritata, cu un copil dar sa imi doresc altceva, sa fiu fericita alaturi de un alt fel de om (Crina, ma regasesc in totalitate in povestea ta). Vreau doar sa va spun ca viata e asa cum v-o faceti voi. Lasati deoparte prejudecatile societatii. Mama mea a murit la 46 ani, dupa 6 ani de leucemie (spun asta pentru a sublinia faptul ca stia ca mai are putin timp de trait) neimpacata si trista pentru ca nu si-a trait Altfel viata. Pentru mine asta a contat mult in decizia luata: de a divorta. Si eu ma tem de viitoarele greseli.. Insa chiar sper sa-mi inteleg convingerile adanc inradacinate care m-au conditionat in a-mi alege acest drum. si un aspect si mai important: de ce mi-au trebuit 7 ani de casnicie pt a lua atitudine?? de ce nu doar 2?? Pentru ca fericirea copilului meu si a mea depinde de ceasta intelegere, de alegerile mele viitoare. Am vrut doar sa va spun ca se poate. Acum 8 ani m-am mutat in alt colt de tara pt sot. Acum am renuntat la toata munca mea din acesti 8 ani. dar am fetita, si acel cerc de care spunea Camelia: de liniste, calm si siguranta. incerc sa-l mentin desi, e drept,ma mai incearca dezamagirea, mahnirea.. pt ca nu asa mi-am imaginat viata. Dar stiti ce? alta e durerea: nu am raspunsul la intrebarea: CUM mi-am imaginat o viata Fericita de fapt?? Nici acum nu stiu. Caut. Si am mai vrut sa-i spun lui Felix MUltumesc pt ca ne impartasesti si noua ceea ce tu ai invatat in ani de terapie.. si tie Camelia.. ca aduni speranta sub umbrela ta, ca ne impartasesti lucruri atat de simple.. dar atat de pretioase… .
Multumim pt impartasire, Florina! Te admir pentru curajul si optimismul tau. Si eu am luat,de curand, hotararea de a ma separa de sotul meu. Am si pus-o in practica. Nu credeam ca va fi atat de greu insa. As fi vrut sa ma strecor prin usa din spate si sa ma fac nevazuta, dar despartirile nu sunt niciodata atat de simple. Acum sunt singura si nu pot sa spun ca mi-e mai bine pentru ca ma incearca multe sentimente de vinovatie. Cred ca cel mai mult ma doare faptul ca am facut un om sa sufere. Desi nu l-am iubit niciodata si am simtit ca nu avem un viitor impreuna acum imi pare rau ca trebuie sa-l las in urma mea suferind. Incerc sa imi reprim acest sentiment de mila pt ca tocmai el m-a facut sa intru in casatoria asta si am vazut bine ca nu a folosit nimanui.
Acum trebuie sa ma redefinesc, sa ma reconstruiesc interior si sa-mi aflu calea. Inca nu stiu ce voi face cu viata mea, dar sper ca Dumnezeu imi va calauzi pasii pe calea cea buna.
Buna ziua.Azi am descoperit acest sait ,am citit cu lacrimi in ochi pentru ca m-am regasit in multe din situatiile aratate aici .Am 56 de ani varsta la care nu te mai gandesti sa o iei de la inceput .Dar sa va spun pe scurt povestea mea. Anul trecut in august am banuit ca sotul meu are o amanta ,am fost mai atenta la comportamentul lui ,am cerut desfasuratorul telefonuli sau si am fost devastata cand am vazut ca sunt telefoane zilnice si numeroase date unui singur numar .Nu stiu de cand dureaza aceasta relatie dar de cand am fost sigura ca exista nu mai sunt om.Din august si pana in decembrie nu am stiut cum sa abordez discutia .Am vorbit si cu copilul meu care e destul de mare si el m-a sfatuit sa port o discutie deschisa cu sotul meu .In decembrie nu am mai putut rabda si am pus cartile pe masa ,aveam desfasuratoarele dovada infidelitatii lui .Rezultat= m-a acuzat ca il urmaresc,si nu a recunoscut nimic.L-am intrebat ce are de gand cu , casnicia noastra ,raspunsul a fost ca ma iubeste si nu se pune problema casniciei ,ca sunt doar in mintea mea aceste banuieli.Din aceea zi nu au mai fost telefoane dar nu cred ca a intrerupt relatia .Comportamentul lui s-a schimbat intr-o oarecare masura ,ma suna zilnic ,imi face cadouri diverse ,vorbeste mai mult cu mine .Eu m-am uitat in oglinda si am vazut o femeie grasa si neingrijita ,m-am schimbat foarte mult ,am slabit mult de la 70 kg. am ajuns la 58 kg.Cand vine de la serviciu (eu sunt pensionara)ma gaseste aranjata si bine dispusa chiar daca imi vine sa plang cand il vad .Sunt dezorientata nu stiu ce sa fac simt ca nu a terminat relatia ,il surprind uneori cind este cu mine si cu gandul este departe .Am avut o casnicie frumoasa pana a aparut aceasta problema .Acum nu am ce sa ii reprosez dar nici nu am incredere in el.Ce sa fac cum sa imi salvez casnicia ,cum sa imi vindec sufletul bolnav.Cum sa imi recapat increderea in omul pe care inca il mai iubesc? Suntem impreuna de 28 de ani si niciodata nu am simtit ca ma inseala ,eram in stare sa bag mana in foc pentu el si dintr-o data aflu ca ma inseala .A fost poate si vina mea de aceia vreau sa salvez aceasta casnicie ,eu inca il mai iubesc.
Gabriela
Draga Gabriela, situatia ta este cu adevarat speciala. Adesea auzi de separari dupa un astfel de episod. Dar se simte din ce scrii ca voi va straduiti si ca inca aveti sentimente unul pentru altul. Pentru situatia ta cred ca cel mai bine ar fi sa vii la cursul de Relatii Fercitie, Vindecarea ranilor emotionale.
Se tine in week-end pe 2 si 3 aprilie. http://www.horoscoptv.ro/blog/2011/02/curs-relatii-fericite-vindecarea-ranilor-relationale/
BUNA SEARA,D-NA CAMELIA!VA ADMIR PT CA VA URMARESC DE CATIVA ANI BUNI SI ,INTR-ADEVAR, VA PUNETI CUNOSTINTELE SI INIMA IN SLUJBA CELOR CARE AU NEVOIE DE DE O RAZA DE LUMINA! SI,PT CA AICI SE VORBESTE DE IUBIRE, SA NU MAI LUNGESC VORBA… PORT SI EU IN SUFLET UNA CARE…M-A FACUT SA-MI SCAPE VIATA DE SUB CONTROL! STIU CA AVETI O AGENDA SUPER INCARCATA, CA MULTI VA CER AJUTORUL, CA MAI AVETI SI O VIATA PROPRIE SI ACUM :SCOALA RELATIILOR! SI TOTUSI!!!AJUTATI-MA SA INTELEG INCOTRO SA-MI CANALIZEZ EFORTURILE SI ENERGIA PT CA SIMT CA MA PIERD…PROBABIL AURA MEA AR INGROZI PE CUNOSCATORI! DOAR TOT CE FACETI, FACETI PT OAMENI .SI PT IUBIRE SI CU IUBIRE! AJUTATI-MA SA INTELEG CE ESTE ACEASTA PERSOANA PT MINE! NU TRECETI PESTE MESAJUL MEU, VA ROG! DATI-MI MACAR UN SEMN CHIAR DACA VA MAI TREBUI SA ASTEPT! CU INCREDERE SI RECUNOSTINTA,ANCA
sunt elena, am vazut acest site si cum erau 5 ani ca nu mai auzisem de doamna camelia patrascanu , m-am gindit sa o caut pe facebook. am gasit-o si e tot asa de frumoasa, poate mai frumoasa ca acu 5 ani cind eu am decis sa rup catusele unei casnici de 30 ani, dura si din care am iesit aproape bolnava. am plecat in italia, fara sa stiu unde ma duc si ce fac…. dumnezeu a fost mare si bun si m-a ajutat mult…dar psihologic mai simt si acum influenza fostului sot asupra mea. simt inca panica si frica si astea cred ca le voi simti toata viata….. as dori sa pot vb cu doamna camelia patrascanu, macar sa pot sa inteleg cite ceva din viata asta care uneori e tare ciudata…. va multumesc tuturor si special doamnei camelia…. e o persoana minunata, elena
..OSTATICII.. oriunde in orice context,nu-i de bine.Acolo e un DICTATOR in rol..si “acesta” poarate fi:traditia nationala si stramoseasca,sfatul si vointa parinteasca,modernismul prost inteles,comoditatea si incapatinarea,lipsa totala de compatibilitate(nepotrivire de caracter , pentru ca la momentul casatoriei.. emotiile partenerilor paralizasera gindirea de orice fel),karma anterioara nearsa(examene restante),etc,etc.Si eu am trecut prin experienta asta si pe undeva sunt in oarece cunostinta de cauza.Am incercat de trei ori negocieri pe la JUSTITIA terestra si nu s-a ales nimic..Azi dupa 21 de ani de atunci.. spun sincer si convins, eu, am fost cel care am ales nepotrivit si” asa am semanat”, logic” ,asa am si cules”.. vinovat fara comentarii eu.Cred ca a-ti asuma vinovatiile cu obiectivitate este o solutie a alegerii unei cai drepte in viitor.Ca parere personala,eu cred in egalitatea si liberul arbitru al celor doi soti,argumentele sunt cele care trebuie sa vorbeasca si cind “cei doi” ajung la un diferend, ( deoarece in cupluri aceste situatii mai exista)lasati argumentele si logica sa decida,aici ambitiile si traditiile nu ar trebui folosite..Ei dar ce greu e in mod practic,ce usor e sa dai sfaturi altora..pina la urma fiecare face cum e firea lui,deoarece naravul din fire(nastere si neam) se manifesta mai ales in momentele de tensiune si criza..in majoritate si volens-nolens !
Buna seara!
Sunt intr-un moment de mare rascruce,imidoresc din suflet sa schimb totul si sa ma nasc din nou…
M-am maritat destul de tanara cu un om pe care nu l-am iubit niciodata, doar din dorinta de a ma elibera de acasa,unde constrangerile si acuzatiile de tot felul ma sufocau…credeam ca voi reusi sa-l schimb pe acel barbat dupa felul si asemanarea mea…proasta idee, nu?
Nu numai ca nu am reusit, dar de rusinea de a nu arata alor mei ca am dat gres, m-am prefacut tot timpul ca am o familie normala…Din cand in cand, insa, cand nu mai suportam, incercam sa scap din colivia in care am intrat de “bunavoie”, dar ai mei aveau grija mereu sa gaseasca motive si argumente sa-mi vad de casa mea si sa stau pe viata langa cel pe care eu l-am ale, chiar daca erau si sunt constienti ca diferentele dintre noi sunt uriase…
Acum din nou nu mai pot…imi doresc sa am dreptul si eu la putina fericire…inca mai cred ca undeva exista acel suflet pereche care sa ma iubeasca, sa ma protejeze, sa ma ajute sa-mi recapat increderea in mine…si iar am momente cand mi-e frica ca nu am sa reusesc niciodata sa “zbor”…ca mi s-au taiat aripile si ca e prea tarziu…si sufar cumplit….si doare …si-mi doresc enorm sa am dreptul la a doua sansa…
Va multumesc din suflet,
Se pare ca derapajul a inceput cand ai facut alegeri bazate pe nemultumire, respingere, infruntare, negare.
Acum, desi ai toate motivele sa respingi si sa blamezi NU ITI SCHIMBA VIATA PE O ASTFEL DE BAZA , pentru ca te va duce in alta situatie la fel de demna de respins.
Chiar daca aveai toate motivele sa nu fi fericita cu ai tai si sa-ti doresti sa pleci de langa ei, respingerea si condamnarea/nemultumirea trebuie sa se intrerupa cand faci ALEGEREA. Pentru ca alegerea iti dicteaza viata viitoare, karma ce ti-o creezi.
Primul lucru de facut acum – recunoaste motivele nemultumirii (care sunt legitime) dar nu face alegeri din ele.
Din ce altceva ai putea alege o schimbare in viata?
Din dorinta de a te exprima pe tine in alt mod decat ca persoana trista, neimplinita, inciudata, furioasa, neiubitoare etc.
Incet, incet incearca sa creezi in jurul tau un spatiu intangibil – de calm, liniste si siguranta = un cerc mic, de cativa metri imaginari. Nu te mai lasa atinsa, ranita. Fara sa te desensibilizezi, insa.
Observa-te si observa-i. Vei vedea motivele si ranile, fricile din spatele comportamentelor si ale obiceiurilor de viata ale celorlalti. Si ii vei vedea dincolo de masti, de egoismul, siguranta lor.
De obicei victima are puterea sa schimbe lucrurile pentru ca ei ii pasa cel mai mult de ce se intampla, ea e cea mai constienta de rau si e mai profunda.
Sa va spun povestea mamei mele, poate va ajuta.
S-a maritat “tarziu”, pe la 25 de ani, pentru vremea aia, era fata batrana. Ca si dvs., nu l-a iubit pe tata, a facut-o ca societatea cerea acest statut. Acum nu mai exista acea uriasa presiune din anii 60. Problemele au inceput imediat si s-au agravat dupa nasterea mea. Evident ca vrand sa divorteze, a cerut parerea celor din jur care bineinteles ca s-au opus vehement. Cum sa faci de ras familia divortand, mai bine o viata nefericita! Chipurile m-a intrebat si pe mine, copilas prapadit, care iar i-as fi dat un raspuns care ar fi impiedicat-o sa faca pasul. Asta am aflat cand eu o acuzam ca n-a divortat iar ea imi reprosa ca din cauza mea si-a parintilor a ramas in continuare cu tata.
In final a facut-o spre 60 de ani dupa o viata jalnica pentru toata familia.
De aici eu si sora mea am invatat ca “trebuie” sa ai o relatie si “trebuie” sa stai acolo pana nu mai poti, ce-i aia fericire, ce-i ala cuplu frumos si armonios.
Exista oameni fericiti in relatie, am invatat asta greu, dar acum experimentez. Si eu am visat la “jumatatea” mea peste 20 de ani, acum nu stiu daca chiar exista, dar sigur exista oameni compatibili cu tine, cu care sa te simti implinit. Ideea cu jumatatea m-a salvat din relatiile nepotrivite in care intram si de presiunea alor mei de-a ma marita. Sora mea n-a fost atat de norocoasa dar n-are rost sa va intristez de tot, desi sunt tentata sa va sperii aratandu-va ce inseamna conditionarea.
Aveti dreptul la atatea sanse cate va dati! Daca ati ajuns in acest punct, poate ar fi bine sa va uitati putin la modelul pe care-l urmati, ce va impinge sa ramaneti intr-o relatie nefericita, de ce, ditai adultul, cereti sfaturi parintilor de care ati fugit. Dependenta de nefericire nu-i o gluma, noi recream conditiile care sa ne confirme scenariul de viata cunoscut, din “colivia” parintilor, ati aterizat in “colivia” sotului. Aflati care sunt convingerile care va conditioneaza, schimbati-le si lucrurile se vor schimba pt. dvs. Una pe care am observat-o din ce scrieti e ca-i “prea tarziu”. Odata, cand i-am spus asta terapeutului meu, m-a intrebat daca am de gand sa mor maine. Niciodata nu-i prea tarziu pentru aproape nimic, mai ales pentru a fi fericit.
Indrazniti si spargeti cercul, indrazniti sa fiti sigura ca aveti dreptul de-a va face viata frumoasa.
Buna dimineata!
Va multumesc din suflet ca mi-ati raspuns!
Vreau sa ies din aceasta casnicie neimplinita pentru ca nu sunt si nu am fost niciodata fericita, pt.ca nimeni nu a avut incredere in mine, mi s-a spus mereu “nu ai sa reusesti sa faci…”,chiar daca ulterior, am reusit eu singura, straduindu-ma pt. orice realizare…
Imi doresc din tot sufletul sa fiu fericita, sa pot sa rad si sa ma bucur(nici nu mai stiu cum e sa razi din suflet, nu sa te prefaci…);imi doresc sa am prieteni-in conditiile date nu am pe nimeni,imi doresc sa evoluez profesional si sa cunosc oameni noi.
Imi doresc un om cu care sa pot sa comunic, sa ma asculte,sa ma simt protejata (nu am simtit asta niciodata..mi-am lins ranile si-am plans pe ascuns).
Imi doresc sa fiu asa cum sunt eu de fapt, vesela si plina de viata si sa ma bucur ca un copil de tot ce nu am trait pana acum…
Si cel mai tare simt ca acest om ma trage in jos si scoate ce e mai rau din mine,inot impotriva curentului cu o piatra de gat si ma sufoc…asa cum sunt acum, eu nu sunt eu.
Cel mai frica imi este frica ca n-am sa reusesc nimic si ca o sa sfarsesc prin a ma complace in starea asta, sa ma prefac ca traiesc si sa am pt. totdeauna un gol imens in suflet si lacrimi…si ma gandesc ca mai bine mor decat sa sfarsesc asa.
O doamne, mi s-a facut pielea de gaina cand am citit ultima propozitie. Ultima fraza este un fel de proiect pe care inca nu v-ati hotarat sa-l puneti in aplicare. Instinctul de conservare inca lupta pentru viata dvs., dar ce-o sa faceti cand suferinta il va fi epuizat si ideea ca pana si moartea e mai buna decat ce vi se-ntampla, va fi stapana absoluta peste gandurile dvs. Am mai postat povesti despre “ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se-nplineasca”.
Alegeti viata, cu orice risc! Cu riscul de-a da gres, de-a nu reusi – ce, nu stiu cum poti sa esuezi in viata pe care ti-o construiesti tu. Sigur ca poti da gres, dar si poti corecta, schimbi calea, alegi alta. Si tot schimband-o, vei ajuge sa gasesti una care sa-ti placa. Evident ca ni se pare grea schimbarea, ca drumul nostru cunoscut e simplu de urmat, il cunoastem, nu cere efort, orientare, cautare, incercare, nu prezinta riscuri. Chiar daca-i urat, intunecat, noroios, nu ne dezamageste. Stim mereu ca la capat ne asteapta suferinta, durerea, lacrimile. Pe cand celalat, cine stie ce ascunde dupa colt? Daca reusim si ne prinde fericirea de brat? Cum se poate una ca asta, nu stim cum sa ne purtam intr-o asemenea stare, este mult prea diferit de ce am invatat, tre’ s-o luam de la capat, sa ne schimbam convingerile, atitudinea, expresia fetei, vocabularul chiar…Nu-i asa ca-i mai usor sa plangi decat sa razi? Dupa ani de exercitiu, uneori ingrozitor de multi, cum sa inveti de unul singur ceva ce n-ai vazut la ai tai: apreciere, zambet, bucurie? Nu poti, pentru ca pe langa faptul ca nu ti s-au predat toate astea in familie, la scoala sau in alta parte, ne-am simti vinovati si fata de parinti. Cum noi sa fim ce n-au fost ei, cum sa fim noi fericiti cand ei au suferit, cum noi sa reusim unde ei au dat gres. Nu se face! Tradare!
Ati cititi teoria nu stiu carui psiholog care afirma ca rareori copiii isi depasesc parintii? De ce credeti? Pentru ca suntem loiali, nu indraznim mai mult, mai ales cand ni se si spune de cand ne nastem ca “nu esti in stare sa…”
Incepeti cu vizionarea filmului “What the bleep do we know” care explica f. bine de ce sunt atat de greu de facut schimbarile. Si aveti grija ce faceti cu dorinta de-a muri, exista atat de multe alte alegeri.
Am terminat de curand facultatea..si fostii mei colegi (si prieteni, chiar daca ne-am “cunoscut” tarziu, abia la sfarsit..)imi spuneau ca sunt o persoana puternica, foarte pozitiva si optimista, ca sunt capabila de foarte multe lucruri…sa merg mai departe pentru ca pot mult mai mult de atat …De la ei am invatat sa sper,sa visez,sa lupt…imi lipsesc foarte mult..vorbeam aceeasi “limba”, de la ei am invatat ca viata poate fi altfel, in preajma lor eram “eu” cea adevarata…
Dar…s-a terminat, fiecare a luat-o pe drumul lui,cu viata lui…unii sunt din alta generatie, ceilalti au viata lor..
Iar eu am revenit la viata mea, resemnata si plina de compromisuri…invat in continuare pt.a reusi acel”ceva mai mult de atat”…in felul acesta poate voi reusi sa acced intr-un mediu in care cunosc din nou oameni si poate ca-l voi gasi acolo pe acela care sa aiba rabdarea sa ma descopere si alaturi de care sa pot fi din nou “eu”…
E foarte greu…e singurul lucru care ma motiveaza…ma asteapta un examen greu…incerc sa ma concentrez sa invat si sa reusesc…la capatul lui poate voi reusi sa schimb totul din temelii…e tot ce mi-a mai ramas…e ultima mea sansa..
Va multumesc mult pt.incurajari si pt. ca nu m-ati judecat pt. curajul meu de a-mi descarca sufletul plin…
Crina, nu stiu in ce oras locuiesti dar iti recomand un curs de reiki.
Intereseaza-te in orasul tau daca exista un profesor de reiki. Daca nu, cumpara orice carte de reiki pe care o gasesti in librarii sau comanda-ti de pe net.
Si am o intuitie…
Ai spus ca sotul tau te trage in jos. Asta pentru ca te impiedica EXPLICIT sa te instruiesti, sa evoluezi sau doar pentru ca nu este un partener de discutie pentru tine, pentru ca ii lipseste o anumita profunzime ce te-ar face sa te simti inteleasa si apreciata?
Pentru ca daca nu te impiedica explicit sa te instruiesti spiritual atunci inseamna ca poti, cu discretie si delicatete, sa iti vezi de evolutia ta spirituala de care familia ta (parintii, sotul, copii) are nevoie pentru sanatatea ei sufleteasca si pentru viitorul urmasilor vostri.
Ma trage in jos pt.ca a respins de fiecare data orice tentativa de evolutie,indiferent de domeniu…nu am auzit de la el decat”nu ai sa reusest sa..”sau “la ce-ti tb…”…e un sentiment de frustrare al sau pt. ca se multumeste cu f.putin..din comoditate si pt. ca asa a fost educat…pt. ca apoi sa ma invidieze pt. reusite si sa ma acuze ca “ma cred despteapta” sau “m-am ajuns”..
Mie imi place sa invat, sa evoluez..el se multumescte cu cat are..o punga de seminte, un meci..si asta-i viata…
Din acest motiv dificultatea de comunicare, nivelul de educatie, daca vreti…oricum e constient de faptul ca suntem diferiti si ca niciodata nu am fost pe aceeasi lungime de unda…problema e ca ar fi vrut sa ma tina “cuminte” la acelasi nivel cu el, iar eu nu pot asta…
Nimeni nu va poate trage in jos daca nu permiteti asta si sunteti exact unde trebuie sa fiti – oamenii apar in viata noastra cu un motiv, mai ales partenerii. Poate ca asta-i motivul pentru care v-ati casatorit cu acest om, sa vedeti unde sunteti si spre ce tindeti. Sa va arate ca “nivelul” de la care ati pornit, nu va mai satisface, pentru ca daca va casatoreati cu cineva compatibil, adio evolutie. Acum trebuie sa va lamuriti despre ce tip de “evolutie” discutam, ce-ntelegeti prin educatie pentru ca a invata nu-i totuna cu a te educa sau a evolua. Iar faptul ca el se multumeste cu “putin” nu-i deloc de dispretuit. Oamenii care se mutumesc cu ce au, “putinul” cum il numim noi astia “evoluatii”, vesnic nemultumiti si nefericiti, sunt de departe la un nivel de evolutie mai inalt decat noi “victimele” destinului.
Ce vi se pare asa de “evoluat” sa fii vesnic nemultumit, nefericit, sa te plangi cat e ziua de lunga dand vina pe cine-ti cad ochii pentru “viata mizerabila” pe care o duci? Nu e decat victimizare, iar dvs. se pare ca v-ati inlocuit parintii cu sotul in rolul agresorului. Nu-i usor sa vezi lucrurile din perspectiva asta, eu am facut ani de terapie si continuam sa ma victimizez incercad sa invinovatesc pe cine puteam de toate cate mi se-ntamplau. Dar pe langa rolul de victima pe care-l jucam, dadeam dovada si de-o iresponsabilitate crasa, si cand spun asta nu ma refer ca paream lipsita de responsabilitate din afara, dimpotriva, eram si sunt chiar o persoana care-si asuma mai multe responsabilitati decat poate duce(alta dovada de lipsa de responsabilitate), numa’ ca nu pe cele care trebuie si anume, responsabilitatea pentru propria ta viata.
Dupa mine, a evolua spiritual inseamna a fi in acord cu viata ta, a fi capabil sa te bucuri de ea cu bune si rele. Deci nu va mai blamati sotul, el e-n regula asa cum e, nu va datoreaza sa se schimbe numai pentru a va fi pe plac si nici n-ar trebui sa-i cereti asta. Daca dvs. ati decis ca va doriti altceva si el nu mai corespunde, va priveste, nu l-ati intrebat daca vrea sa va urmeze in demersul dvs. Simititi ca e o frana, ca nu va puteti dezvolta langa el, multumiti-i pt. ce v-a oferit si porniti mai departe, cautati-va, descoperiti-va, gasiti ce va place si ce va multumeste. Rupeti tiparul victimei si nu va mai amagiti ca altii sunt responsabili pentru situatia dvs., pentru ca nu-i deloc asa.
Di ce ai scris mai sus, Camelia, eu inteleg ca despartirea nu este neaparat o solutie si ca, atata timp cat iti poti vedea de practicile tale spirituale nu trebuie sa renunti la viata de acum, chiar daca anumite aspecte nu iti convin. Sotul meu, de exemplu, nu mi-a interzis niciodata sa citesc sau sa fac meditatie dar asta nu inseamna ca sunt multumita de viata noastra conjugala.
E atat de gresit sa-ti doresti un partener de viata cu care sa ai un limbaj comun, cu care sa rezonezi in plan intelectual, emotional?!
Probabil am inteles gresit mesajul pe care vroiai sa-l trasmiti. Daca ai putea sa pui un pic de lumina in aceasta problematica, ti-as fi recunoscatoare.
Nu, nu e deloc gresit sa vrei un partener perfect compatibil. De aceea e atat de ciudat ca desi vrem un astfel de partener arareori alegem unul asa. Probabil pentru ca atunci cand alegem avem alte criterii – si in consecinta traim efectele acestor criterii. Nevoile de comunicare si comuniune sufleteasca apa mai tarziu.
Spuneam sa continui evolutia ta spirituala catre care te simti chemata chiar daca el nu iti este coleg de banca. E important sa continui. In timp, aceasta pornire se va transforma intr-o atitudine si o dorinta reala de evolutie. Abia atunci vei putea vedea limpede ce este in relatia ta, cauzele incompatibilitatiilor voastre, cauzele care te-au facut sa il alegi si sa il incurajezi sa fie in relatia cu tine; atunci vei privi dincolo de voi doi, in tiparele familiilor voastre … De aceea spuneam sa continui pe aceasta cale, pentru a capata ceva mia mult decat interesul pentru evolutie personala: instrumentele intelegerii reale a situatiei tale. Abia apoi vei vedea CUM sa te separi si abia apoi cu CINE sa fii.
In timp ce vrei sa iesi dintr-o situatei in care nu esti Tu pentru a crea o alta in care esti TU trebuie deja sa devii TU ca sa mai poti creea ceva pentru viata ta, pentru ca forta de a crea vine din EU sau SINE cum imi place sa-i spun eu divinului launtric.
Acum. Consideri ca ai o viata mizera. Si astepti sa iesi din viat amizera ca sa intri in alta viata mai buna. Cine iese din viata mizera? Tu sau TU? Esti cumva Tu si speri sa devii TU dupa ce iesi din cosmar? Pai… nu e logic.
Forta de a schimba ceva, de a crea ceva, de a iesi din blocaj nu este a lui “eu” cel care a creat blocajul. “Eu” asta face – merge pana ajunge la blocaj, incurca drumurile, mai are o aspiratie, isi imagineaza lucruri despre spiritualitate si schimbari, are scopuri, dispsrari si bucurii.. ca tot omul etc.
Forta de a iesi din blocaj este a SINELUI. Calea nu e sa te regasesti pe tine insati dupa ce iesi din problema. Ca nu ai cum. Tu vrei sa regasesti ceva de care ai nevoie pentru a putea depasi problema creata deja. Deci trebuie sa te regasesti inainte. In timp ce esti in problema. Stiu, e de 2 ori mai greu, esti de 2 ori solicitata : de dificultatea in care te afli si de provocarea ridicarii constiintei pentru a ajunge la instrumentul interior ce te ajuta sa iti rescrii viata si sa-ti alegi viitorul. Ufff!! Spune-mi daca esti de acord cu acest punct de vedere, daca ti se pare ca il poti accepta, daca e de inteles pentru tine si apoi mergem mai departe.
Crede-ma ca si eu cunosc o astfel de inchisoare. Am trecut prin ea. Si multi altii care ne citesc acum. Vrei sa mergem mai departe?
Am inceput sa plang cand am citit mesajele Crinei.Povestea ei este si povestea mea…si cu siguranta povestea multora. Si eu m-am casatorit foarte de tanara pentru a scapa de un tata violent si abuziv, dar si din mila, pentru a onora promisiunea facuta. La momentul acela parea solutia ideala….o voi lua de la capat, intr-o alta tara si imi voi construi propria viata familiala care sa nu semene deloc cu viata conjugala a parintilor mei. Am crezut ca iubirea va veni cu timpul, desi eram constienta ca sunt diferente foarte mari intre noi (educationale, culturale,etc) si ca voi reusi cu timpul sa il schimb. Nu s-a intamplat asa deloc. In timp am devenit din ce in ce mai frustrata, am trecut de la disperare la depresie acuta. Simt ca m-am plafonat si ca viata mea nu mai are nici un sens. Nu reusesc sa gasesc drumul spre mine, ma simt atat de goala si de stinsa.
Vreau sa ies din casnicia asta dar nu stiu cum.Ma simt o persoana groaznica pentru ca am senzatia ca as trada prin plecarea mea cand defapt ar trebui sa stau si sa fac lucrurile sa mearga. Dar cand nu exista iubire, cum o pot forta sa apara???Imi pare rau pt el, stiu ca sufera si cred ca va suferi in continuare daca voi mai ramane langa el.E mai bine durerea unei despartiri acum, sau o suferinta prelungita toata viata?!
Sunt atat de confuza!!!!
Ma simt ingrozitor de singura…in jurul meu e pustiu..e gol…mai ies din cand in cand cu cateva colege de servici..dar le aud doar vorbind, vorbele trec pe langa mine si simt ca ma prabusesc in gol…
Nu-mi gasesc rostul, lumea…nici macar sa mai invat nu mai pot.Nu stiu incotro sa apuc.Cei apropiati ma condamna, prietenilor pe care-i am nu le pot povesti prin ce trec…
NU mai am putere sa mai lupt…asist cum viata trece pe langa mine si eu privesc ca si cum n-ar fi a mea…o telenovela proasta…
Ce sa ma fac? Ma trezesc ca-mi curg lacrimi dintr-odata…imi plange sufletul si doare atat de rau…ma invart in cerc…
Am citit de curand in recenta aparitie a traducerii lui Bert Hellinger, intemeietorul metodei constelatiilor de familie ca e mai usor sa fii nefericit decat fericit si mai greu de suportat norocul decat nenorocul. In primul moment m-am revoltat, am crezut ca-i o guma proasta. Apoi m-am gandit la mine si la cat timp si efort mi-a luat sa-mi depasesc starea de nefericire, care, in cele mai multe cazuri, devine nevrotica, individul se invarte in cerc, orice-ar face, ajunge in acelasi punct.
Desi mai toata literatura self help prezinta ca fiind floare la ureche schimbarea, de fapt, a sparge tiparele dupa care traim este un proces dificil pentru ca, afirma autorul de care vorbeam, este un proces de crestere care cere multa energie si nu se produce de pe o zi pe alta. In plus, lucru afirmat de acelasi autor si care mie personal imi displace profund, nu depinde numai de noi, nu-l putem controla, putem doar sa-l initiem si sa avem incredere ca o solutie buna pentru noi va apare. Pentru ca, sustine acelasi autor, suntem limitati pare-se de tiparele sistemului de familie din care provenim, si daca nalizati cateva familii o sa vedeti ca “aschia nu sare departe de trunchi”.
Drept urmare, a fugi departe de familie, tara natala, nu rezolva problema, dimpotriva, dupa cum ati remarcat deja.
Depresia, sentimentul de gol si neimplinire, apar ca urmare a relatiilor defectuaoase cu parintii, a faptului ca-i condamnam, le reprosam diverse, vrem sa fi fost altfel decat sunt etc.
Rezolvarea apare cand ne acceptam parintii exact asa cum sunt, cand ii iubim si ii respectam la modul autentic, indiferent cine sunt si ce au facut. Se spune ca relatia cu mama se reflecta in relatia de cuplu si in relatia cu succesul nostru de mai tarziu. Pana cand aceasta nu este vindecata, sentimentul de gol ne va insoti permanent. Eu am experimentat asta, am vazut-o si la altii, lectura venind doar sa lumineze lucruri pe care deja le simteam, le stiam, dar nu vroiam sa sa le recunosc.
Hellinger spune ca sufletul stie intotdeauna ce e corect si bine pentru el – lucru care iar ma sperie, controlul nu vrea sa se dea batut – si daca-l urmezi, va gasi rezolvarea potrivita pentru tine. Pentru ca, dupa cum simtim cu totii, cele mai mari probleme pe care le avem sunt cele “de suflet”.
Felix, e mult adevar in ce spui tu…relatia cu ai mei n-a fost niciodata prea fericita…s-au straduit mult sa-mi asigure lucruri materiale, dar sufleteste, nu s-au apropiat de mine niciodata…doar mi-au impus ce sa fac, m-au obigat si m-au condamnat atunci cand am refuzat sa ma mai supun…
Nici macar nu vor sa auda,nu pot sa inteleaga faptul ca eu nu sunt fericita alaturi de cel cu care impart o “casa”-doar ca spatiu..il compatimesc pe el, il sprijina..eu pt. ei sunt cea care isi bate joc de el..si “nu mai poate de atata bine”..
Imi doresc din tot sufletul sa pot fi fericita..imi doresc sa ma bucur de viata,sa rad din suflet, sa traiesc alaturi de oameni cu care sa comunic, nu doar sa vorbesc…dar am obosit sa lupt si simt ca nu voi reusi niciodata…si cateodata vreau sa aleg calea cea mai simpla…si sa ma “linistesc”pt.ca nu mai vreau sa traiesc asa…PUR SI SIMPLU NU MAI VREAU SA MAI FAC COMPROMISURI, SA ZAMBESC FALS SI SA MA PREFAC CA MI-E BINE!
Nu stiu daca cineva poate intelege ce simt..si cat de pustie ma simt..si cat imi doresc sa fiu VIE!!!
Ati facut ceva in astea patru luni de cand ati postat prima data? Ati initiat o discutie cu sotul dvs., i-ati spus vreodata cat de nefericita sunteti? Ca oamenii nu citesc ganduri si, dupa cum spuneti, ati pozat in sotia multumita de casnicia ei.
S-apoi nu stiu cati ani aveti, da’ banuiesc ca destul de multi ca sa mai dati fuguta la parinti sa le cereti acordul daca sa divortati au ba. Nu stiu care-i problema lor de au facut front comun cu sotul, si pot fi nenumarate motive care-i indeamna sa faca asta, din afara nu putem decat specula si-i pierdere de timp.
Daca o sa continuati sa va plangeti de mila, n-o sa reusiti decat sa va adanciti depresia si nefericirea, risipind energie pe care oricum n-o prea aveti.
Viata vine de la parinti si, cum scriam mai sus, daca nu va-mpacati cu ei, o sa ramaneti fara(viata, vreau sa spun). Asta nu inseamna ca trebuie sa fiti de-acord cu ce va cer sau “sa va supuneti”. Nu, trebuie doar sa-i recunosteti profund, sa nu-i mai contestati, sa le recunosteti meritul de-a va fi dat viata – poate gresesc, dar cred c-o sa-mi ziceti ca acum darul lor nu valoreaza prea mult pt. dvs. Iar ei nici macar nu trebuie sa stie asta, nu-i nevoie s-o faceti in fata lor, o sa simtiti doar efectele.
Citit cartea lui Hellinger, “Un val, un ocean”, poate va vine vreo idee.
Bine zis.. “si multii altii care ne citesc acum”… eu inca n-am iesit din ea…
Buna dimineata,tuturor!
Dupa o lunga perioada de timp, revin si scriu din nou…In viata mea s-au petrecut atat de multe…”niciodata sa nu spui niciodata”..
Am inceput divortul..sotul meu a facut o greseala fatala, care m-a determinat sa inteleg ca, orice ar fi, tb. sa ies din aceasta relatie..
Ai mei initial au incercat, din nou, sa ma aseze cu forta in “colivie”, apoi m-au condamnat,(nu mai pot de-atata bine..), apoi m-au ignorat reprosandu-mi ca-i fac de ras, acum ma intreaba de ce nu mai trec pe la ei..Eu nu mai am puterea sa le ascult toate jignirile si reprosurile si, pt. a evita sa mai fiu ranita, incerc sa-i evit, pe cat posibil..poate, dupa ce-mi voi gasi linistea, voi gasi puterea sa iert..La acest capitol, am inceput sa fac ordine..si sunt mai linistita..
Cel mai trist insa, este faptul ca acum sunt singura..nu am prieteni, nu am pe nimeni..si nici incredere in oameni nu am..am fost de prea multe ori ranita..
Candva, cineva imi spunea ca sunt frumoasa si desteapta, dar ca nu stiu sa “ma vand”, sa ma pun in valoare, sa ies in evidenta, sa arat lumii ce pot..Sunt genul de persoana mai curand timida..astept sa fiu descoperita si nu-mi place sa intru cu forta in vietile oamenilor..Ma straduiesc in continuare sa invat, pt.mine, si pt. sansa de a reusi sa intru intr-o alta lume..unde sa cunosc oameni,sa-mi fac prieteni, poate,..am f.mult de oferit..tb. doar sa sa traiesc intre oameni care sa aiba rabdarea sa ma cunosca asa cum sunt..la prima vedere par inconjurata de ziduri..dincolo de ele, insa, se ascunde un un om cald, caruia ii este frica sa nu fie din nou ranit…
Acordati-va un timp, un ragaz pentru reasezare, pentru acceptare, pentru revenire…pentru tot ce aveti nevoie acum!
D-na care a postat mai jos, @rodica, spune un lucru extraordinar pe care, cei mai multi dintre noi, nu-l pricep, si anume ca “a fi singur, uneori poate fi un lux”.
Prizonieri ai conditionarilor de tot felul, inclusiv cele sociale, ne imaginam ca daca ne izolam o vreme, suntem singuri, ca daca nu ne-ntalnim cu “gasca” in fiecare saptamana, am pierdut contactul cu lumea. N-am pierdut nimic, de cele mai multe ori hlizeli false si barfe inutile care doar iti lasa un gust amar. Nu are rost sa va spun ca poti sa te simti singur cu zeci de prieteni sau rude care, in anumite situatii, nu pot face decat sa te irite cu intrebarile lor, cu insistenta lor, cu sfaturile lor “binevoitoare”.
Profitati de acesta singuratate pentru a invata sa va simtiti bine cu dvs. – credinta mea este ca un om echilibrat se simte bine si singur si in multime, fiind capabil de valorifice orice situatie, cu alte cuvinte sa vada partea plina a paharului. Nu va doriti sa faceti lucruri pe care pana acum n-ati avut timp sau nu le faceati pentru ca va era teama de judecata celor apropiati?
Oamenilor nu le vine sa ramana singuri cu ei pentru ca se tem de ce-ar putea descoperi. Si anume ca s-au tradat ani, zeci chiar, ca au functionat dupa un model care nu le apartine si daca-l abandoneaza n-au ce pune-n loc. Sigur ca e greu sa te redefinesi, uneori habar n-ai cine esti si ce-ti doresti cu adevarat, atat de tare ne-am spalat creierul. Iar demersul de-a afla ce vrei cu adevarat nu-i usor si, de cela mai multe ori, iti poate lua ani.
Aveti rabdare cu dvs. Acordati-va timp si spatiu, nu va grabiti, nu va invinovatiti, nu va blamati. Este uriasa tentatia de-a regreta iesirea din “cunoscut”. Chiar daca uram acea viata, era ceva “sigur”. Acum suntem pe nisipuri miscatoare si, nu-i asa, exista si riscul sa ne-nghita, daca ne zbatem prea tare. Lasati sa vina, nu disperati ca in cateva luni sau chiar 1-2 ani, n-o sa aveti viata dupa care tanjiti. Usor, usor, o sa obtineti cate un mic succes, asa cum ati spus ca sunteti mai linistita. A fi impacat cu tine, nu-i putin lucru. Tristetea e inevitabila in astfel de situatii, ar fi nefiresc sa lipseasca. Sa vedeti cand o sa apara durerea, suferinta care te sfasie si te arunca intr-o neagra disperare…asa ca, luati-o usor, nu va fortati limitele, aveti mila de dvs. cel putin tot atata vreme cat n-ati avut.
Iar parintii, ii puteti iubi de la distanta. N-aveti nevoie sa-i iertati, asta e o arganta, sa-i iertati pt. ce? pt. ca asa sunt ei construiti? Nu, doar incercati sa va descoperiti iubirea pentru ei, lucru deloc usor si care iar nu se produce de pe o zi pe alta, mai ales daca prapastia intre asteptarile dvs. si ce v-au oferit ei, este mare.
Poate ar fi bine sa va insoteasca cineva in demersul acesta de refacere. Un terapeut bun ar fi binevenit. Un astfel de om, iti da sentimentul ca nu esti singur, ca cuiva ii pasa de tine. Si-ti ofera un sprijin real si de incredere, mult mai mult decat un prieten, pentru ca o astfel de persoana nu te poate trada. Acolo exista un contract nescris, o deontologie, el este “prietenul” tau platit. Si afectiunea care se leaga, pentru ca in mod cert este vorba si de asta, altfel terapia ar fi lipsita de succes, o sa va hraneasca lipsa pe care o resimtiti. Gasiti un astfel de om care o vreme va va fi alaturi si cu care puteti lucra inclusiv lipsa de incredere. Asta vine din dvs., nu aveti incredere in dvs. si, evident, nu aveti incredere nici in ceilalti. Si eu sufar inca, si dupa multi ani de terapie si diverse alte demersuri, de acest sindrom. Dar va garantez ca sunt o norocoasa, in bransa asta am intalnit oameni minunati care m-au ajutat enorm. N-ai zice ca un om pe care l-ai intalnit cu 2 luni in urma se ofera sa lucreze cu tine pe datorie pentru ca n-ai bani!
Oameni minunati exista, si sunt multi, la fel de multi ca ceilalti, totul e sa-ti dezvolti capacitatea de-ai detecta.
Si constelatiile v-ar putea ajuta. Acolo ai sentimentul de apartenenta la grupul care se formeaza si, am mai scris, grupurile cele mai reusite, dupa mine, sunt ale lui Ion Bucur. Chiar si pt. un weekend, apartii si inveti sa vezi asta, in plus, te hranesti cu ceva, nu pot defini, probabil ca fiecare cu ce are nevoie.
Daca pentru asta nu sunteti pregatita sau nu aveti incredere, va recomand ceva mai lumesc, cursurile fundatiei Calea Victoriei. Ei organizeaza cursuri de toate felurile si evenimente de cateva ore in care sunteti conectati cu oameni si unde faceti ceva ce va place sau incercati ceva nou. Intrati pe site-ul lor si va garantez ca aveti de unde alege, in plus, sunt organizate profesionist(cel putin cele la care eu am participat).
Nu va asteptati ca schimbarea sa se produca rapid! Tot ce e profund si autentic, are nevoie de timp.
Va doresc sa aveti puterea de-a continua demersul dvs. si cand aveti sentimentul ca-i inutil, ganditi-va ca perseverenta face ca lucrurile sa se materializeze.
Buna doamna CAMELIA si tuturor doamnelor de aici;m-a fascinat subiectuldesi eu am avut o casatorie ,,atipica,,, in sensul ca a fost chiar reusita.Sotul meu a fost jurnalist si scriitor iar eu inginer…….. dupa toate datele si ,,prorocirile familiei si a celor din jurul nostru urma sa fie un dezastru……dar nu a fost sa fie asa!Sotul meu a fost un copil batran si a murit copil chiar daca era cu 15 ani mai batran ca mine;mi-a incurajat toate visurile mi-a spus mereu ,,cuvantul nu se poate exista doar in dictionarul pt idioti,,desigur eu nu eram idioata……… sunt o leoaica cu ascendent in scorpion!deci cred ca sunt chintesenta tuturor defectelor!cu toate acestea mi-a spus candva ,, eu nu te iubesc pt ca esti frumoasa nici pt ca esti numai minte nici ca ai vointa de nezdruncinat! eu te iubesc desi…….,,atunci m-a induiosat formularea ; acum ca am imbatranit am inteles adevaratul sens……….am vazut ca barbatii nu accepta ca femeia sa le fie superioara sau nici macar egala ; de aceea vor face totul sa o umileasca; desi am 53 ani , am avut grija sa am o silueta perfecta sa indepartez ridurile sa fiu eleganta(de sa ma iubesc si eu) ; am facut toate astea ca sa imi dovedesc mie ca pot evita decrepitudinea batranetii, ca timpul nu exista in realitate!notiunea de timp este o inventie umana……. ; nu dau sfaturi pt ca orice femeie stie gresi si singura, dar daca ar fi sa am o parere dupa ce am citit mesajele doamnelor,le-as spune sa fuga de relatiile degradante sa se uite in oglinda sa vada ca femeia frumoasa din ele inca traieste; nu merita sa se cocoseze cu munca cat timp ,, distinsul,, e pe la alte usi…….. as zice ca uneori singuratatea este un lux !oricum doamnelor ingrijiti-va trupul acesta muritor nu de alta dar el adaposteste scanteia divinacare s-a asezat in noi; si dece sa nu iubim la orice varsta? da sa vedeti ca putem fi foarte usor si iubite!din punctul meu de vedere fiecare femeie este o marie!va doresc sa fiti frumoase , norocoase fericite si iubite! doamei CAMELIA multumiri o ascult zilnic
Buna ziua ,doamna Camelia va rog tare mult sa-mi spuneti si mie,ce imseamna de exemplu cand vreau sa cobor in inima sa vorbesc cu ea.Ex .o intreb ce face,pe mine ma cuprinde o stare asa parca ar iesi caldura-fum si incep sa pling.Ce se intampla ,nu este inima multumita de mine s-au invers?.Multumesc si astept un mic raspuns.
Poti fi mai explicit/a ?
Este foarte adevarat, dupa multi ani, trebuie sa recunosc ca s-a instalat teama de a nu-l pierde. Asa a si fost anul acesta, cand am aflat spre surpinderea mea ca intretine o relatie extraconjugala de 8 ani, intre noi nemaifiind nimic, decat copiii, si discutii sterile despre casa. Au inceput sa se instaleze secrete, neintelegeri, eu continuand sa cred in tot ce facea, avea preocupari normale vis a vis de gospodarirea casei, necesitatile ei. Desi lipsea foarte mult de-acasa, avand teren, el se facea prezent cu telefoane, deplasari rapide acasa, ori de cate ori aveam nevoie de el, nu lasa loc de interpretari, absente indelungate, aveam servici si preocupari ptr copii, seara si noaptea permanent acasa. Dar asta nu insemna ca eu petrec cu el putinele ore pe care le statea acasa. El avea universul lui,dormea singur, dorea odihna, liniste,doar asigura tot ce aveam nevoie iar asta imi intarea convingerea ca asa trebuie sa fie mai ales ca trecusem de 40 de ani….
Din pacate, a decis sa plece la amanta mai tanara dif. 15 ani, a zis ca nu mai poate ramine acasa, e decizia lui, ca nu mai e nimic, copiii au plecat iar eu trebuie sa inteleg ca de mult intre noi nu e nimic, chiar daca i-am spus ca odata ce a intrat acea femeie pe fir si el a facut o obsesie ptr ea, plus alte investitii era normal sa se schimbe relatia, sa fie blocata, dar il rog sa reflecteze, ca nu face bine, avem o varsta amandoi iar eu nu pot sa ma obisnuiesc ca el de fapt m-a mintit anii astia, eu crezandu-l f onest, preocupat de familie, cu probleme de sanatate vizibile la greutate, picioare… E cumplit de dureros, pomeneste de divort dar nu foarte hotarat, el nu mai vrea relatia asta, dar vrea sa ramina protector ptr casa, copii si fata de mine.
Imi face rau prezenta lui ptr ca tin la el, la familie, copiii.
ce sa fac!!!
Draga Camelia,ma bucur ca esti aici, ma bucur ca iti pot scrie dinnou!
Dupa cum bine stii m-am despartit de prietenul meu, motivul nu l-am inteles niciodata si cu cat el incerca sa imi explice cu atat era mai greu sa inteleg… A trecut timpul, cu intrebari care nu isi gaseau raspunsurile…
De 10 zile insa traiesc o experienta care ma socheaza…Cea mai buna prietena a mea trece printr-o poveste EXACT ca a mea, insa cu rolurile inversate, in sensul ca iubitul ei joaca rolul fostului meu iubit, iar ea joaca rolul celeilalte femei din cauza careia ne-am despartit… Iar eu sunt un spectator…care parca vede cum s-a intamplat totul, cu absolut toate amanuntele, detaliile…
Ma intreb de ce trebuie sa se intample toate acestea?Cum poate fi posibil asa ceva?? Cum poate fi posibil sa i se intample tocmai ei??Eu inteleg acum mai bine lucrurile si motivele pentru care m-am despartit de prietenul meu…inteleg lucrurile pe care imi erau imposibil sa le inteleg…vad totul altfel, il inteleg pe el si tot ce el incerca sa imi explice… Este totul foarte dureros…
Pe curand,
Andreea M.
Draga Camelia, tu crezi ca totul se intampla cu un scop si ca anumite persoane nu apar intamplator in viata noastra? care ar fi putut fi probabilitatea ca si in viata mea si in viata prietenei mele celei mai bune sa apara in acelasi timp,cate o persoana (diferita ) pe care nu am mai vazut-o, eu de 17 ani, iar ea de 20 de ani, iar aceste persoane sa ne dea peste cap vietile intr-un mod identic…intr-o poveste identica din toate punctele de vedere…?Cum este posibil? Nu cred ca poate fi vorba doar de o simpla coincidenta…Esti de parere ca pe astrograma pot fi vazute lucrurile acestea? Draga Camelia, iti multumesc mult pentru oportunitatea pe care ne-o oferi de a iti scrie oricand si despre absolut orice, sper ca esti bine si ca in curand vom avea vesti de la tine.
Cu drag, pe curand
Andreea M.
Este posibil daca ati ales …candva… sa va ajutati trecand amandoua, simultan, prin acelasi tip de experienta. Experienta este incastrata diferit in vietile voastre dar ea poate aparea simultan. Asa se intampla in cazul gemenilor, de exemplu, care au aceleasi provocari in acelasi timp, avand libertatea de a da raspunsuri diferite – in fond sunt constiinte si suflete diferite. Vazandu-va vietile in oglinda va este mai usor sa intelegeti si sa iesiti din propriile povesti creandu-va un viitor in lipsit de resentimente.
Camelia, “candva” adica intr-o viata anterioara?
multumesc mult!
Andreea M.
Nu neaparat. Dar poate fi si asa.
Candva nu este atat un timp cat un nivel de constiinta. Constiinta, spre deosebire de corpul fizic, poate naviga in multe dimensiuni. Chiar fara activarea constientului nostru. Una din calatorii poate fi in zona cauzala, acolo unde creeaza matrita unor intalniri sau evenimente, ce nu au fost predispuse la nastere, pentru a-ti oferi prilejul sau siguranta unor experiente transformatoare ce aduc intelegere.
Situatia in oglinda a prietenei tale te ajuta sa iti vezi situatia din unghiuri noi, sesizand un lant de gesturi si atitudini care au condus la prezent. Sesizand radacinile prezentului, cauzele lucrurilor si modul in care un eveniment poate fi vindecat, darul ori intelepciunea ce trebuie desprinsa din el.
Viitorul e mult mai modelabil decat ne imaginam. Dar pentru asta trebuie sa te conectezi la dimensiunea cauzala, acolo unde este generata viata in forma sa fizica, unde lucrurile sunt facute sa apara, unde se formeaza mugurele unui eveniment sau intalniri. Si acolo ajungi doar prin constiinta ta cea mai inalta = sine, scanteie divina, christ launtric, constiinta buddhica divinul launtric, cum vrem s-o numim.
De aceea, prima conditie a intelegerii cauzelor si a vindecarii evenimentelor este conectarea la Sine. Si mentinerea acestui contact.
Pentru asta (si despre multe altele) vor fi cursurile pe care le pregatim eu si Ovidiu. Vom invata sa ne modelam relatiile si viitorul.
Am aproape 40 de ani si doi copii si toata viata mi-am dedicat-o familiei:curatenie ,mancare servici,absolut tot si atunci cand renovam ceva prin apartament tot singura eram.El venea numai noaptea,nu seara,asta insemna 2,3 si atunci vroia ceva de care eu de multe ori il refuzam ,nu pentru ca nu-l iubeam, dar eram istovita si nu reusam sa fiu asa cum ma vroia el.Este adevarat ca de multe ori se supara,dar ce puteam sa fac daca corpul meu nu reactiona la dorintele lui.Dupa ce l-am nascut pe cel mic,cel de-al doilea copil,pe care el si l-a dorit cu ardoare pentru ca sincer eu nu prea vroiam ca stiam ca n-o sa ma sprijine si o sa fiu tot singura,pana la urma m-a convins. Acum sunt total singura,are o amanta si binteles ca recunoaste asta ,nu ma mai doreste si spune ca atunci cand ma dorea el nu-l vroiam eu.Nu vrea sa divortam,dar stiti de ce, pentru ca stie ca nu am unde sa ma duc si vrea sa fiu in continuare langa copii lui impreuna cu el pentru copii,dar fara viata intima ,eu singura ,iar el cu cealanta.EU la ora actuala nu am servici ,traiesc intr-un oras mic fara speranta.Daca am divorta nu avem ce sa impartim casa este dar de la ai lui.In relatia asta nu am gresit cu nimic,chiar si el spune asta, de aceea se poarta normal cu mine .Credeti oare ca ma puteti ajuta cu un sfat? MULTUMESC!
povestea noastră se aseamănă destul de mult,doar că eu mă apropii de 50 de ani şi am lăsat,acum ceva vreme,tot pentru el.si sunt cam în aceiaşi situaţie,doar copiii mei sunt mari şi pe picioarele lor.
am fost trecut de la furie la depresie,m-am autoînvinovăţit,am plâns,am vorbit,am tăcut…dar lucrurile au rămas la fel.
şi atunci,am hotârât că eu sunt cea care trebuie să mă schimb,să-mi schimb priorităţile,să mă iubesc mai întâi pe mine pentru ca ceilalţi să mă poată iubi şi aprecia. am decis să fac ceva numai pentru mine;am început să învăţ,am început o facultate,am terminat-o,am o meserie care nu-mi oferă cine ştie ce satisfacţii materiale,dar o fac cu plăcere şi sunt făcută pentru ea.
mă îngrijesc,atât cât îmi permite bugetul,lenevesc dacă am chef,citesc,mă întâlnesc cu prietenele.
am înţeles că am fost în această relaţie şi gardian şi deţinut.
şi m-am eliberat,pentru că,am reuşit să văd dincolo de aşteptările mele.chiar dacă ne lipseşte tandreţea,pasiunea,sexul chiar,el este un om bun,atent atât sau cum ştie,deschis la minte,mai puţin la suflet,dar cred că era aşa şi la înceout şi n-am văzut eu,orbită de pasiunea târzie a celor 40 şi ceva de ani.
încearcă să-ţi creezi propriul tău univers şi dacă el nu se întrepătrunde deloc cu al lui,ia-o de la capăt!e foarte greu,şi eu ştiu foarte bine asta!dar,poate viaţa cu el nu-i chiar aşa de grea cum ar fi cu un altul,cu care ar trebui s-o iei de la început.
învaţă să dăruieşti,chiar şi copiilor,atât cât poţi,ca să nu spui mai târziu”m-am sacrificat pt.voi!”pentru că vei primi răspunsul:”nu te-am silit noi!”
schimbarea nu vine peste noapte!ai răbdare,dar fă ceva în sensul ăsta.şi chiar nu-i un clişeu ce spun!citeţte cu atenţie
citeşte cu atenţie articolul”firescul altruismului şi miracolul iubirii”.sunt sigură că te va ajuta.
ai încredere în tine! şi răspunde.-mi dacă vrei.
cu drag, gânduri bune pentru toţi
…. esti inca tanara ,cuminte si familista dupa cum se intelege din mesaju tau ,parasestel ,nu sta cu copii langa el chiar daca ei il iubeste acum ,tristetea care o vede acum in ochii tai mai tarziu o sa-ti reproseze de ce nu l-ai lasat si nu ti-ai refacut si tu viata,copii au nevoie de o mama fericita ,zambitoare ,asta le da si lor puterea sa mearga mai departe.SPUI CA EL NU VREA SA DIVORTATI, ce sa-ti povestesc ,el vrea sa se sacrifice prin niste acte,dar el sa se distreze si sa-si continuie viata cu alta ….si tu,ce …sa ramai in casa sa faci menaj in continuare .. si eventual sa astepti sa imbatranesti…frumoasa vita..te felicit!
…ceea ce ai scris tu ,,parca este copia vietii mele.Dar la mine a avut un final fericit.Se mutase la ea si abea atunci ea isi daduse arama pe fata.O femeie care rapeste fericirea unor copii,care rapeste sufletul unei femei,fara ca ea sa fi gresit cu ceva,este o femeie fara inima,ea nu iubeste,joaca teatru si joaca bine si cu un scop bine intemeiat.Iar el a vazut asta dupa ce s-a mutat la ea si asta nu a durat nici macar doi ani.Apoi a venit inapoi si mi-a marturisit multe…nu are rost ..povestea este lunga.Daca il iubesti ,il accepti .
Sigur ca da, nemernica cu pricina e vinovata pentru toata nefericirea produsa familiei, el e un inocent…Ah, si-a fost plecat doar 2 ani, o nimica toata, a venit repede. Cat intentionati sa-l asteptati, vreo 20? Si-n plus iluzia ca sunteti mai buna, ati castigat in fata acelei nenorocite, victima probabil si ea a nevinovatului si minunatului…
Trist si hilar in acelasi timp sa traim intr-o asa stupida iluzie, da’ suntem absolviti, cine se pune cu “iubirea”? Cum sa-ndrazneasca cineva sa ne arate ca de fapt il accepti doar pentru ca nu poti iesi din tiparul unei vieti nefericite, ca daca-mi spuneti ca sunteti fericita dupa ce s-antors, ca nu aveti resentimente, ca aveti deplina incredere in el, o sa va spun sa va mai ganditi o data, da’ bine de tot, sa-ncercati sa nu mai traiti in minciuna deoarece nu pe mine ma pacaliti.
Evident, nimeni nu contesta ca exista sentimente, ca n-ai forta sa te rupi de ceva ce crezi ca iubesti, desi nu-ti face bine, ca frica de-a nu ramane singura(e greu de luptat cu prejudecata ca o femeie cu copii nu are mari sanse sa-si gaseasca o relatie) sunt lucruri foarte convingatoare de-a accepta astfel de tradari. Dar tot tradare se cheama. Si cand esti tradat, s-a dus increderea si odata cu ea si fericirea. Sigur ca lucrurile se pot repara, dar asta presupune multa munca din partea ambelor parti. Si chiar daca crezi ca ai depasit momentul, tot ramane o suspiciune oricat de adanc ai ingropa sentimentul. Teama ca va recidiva ramane adanc infipta si e firesc sa fie asa. Totul e sa accepti sa traiesti cu ea, iar celalalt sa accepte asta, sa accepte ca nu mai e de incredere. Si sunt atat de putini cei care pot face asta…
Pentru ca, de fapt, vina pentru ca si-a parasit si tradat familia este a lui. Nu a fost vorba despre o aventura, pur si simplu a plecat fara sa-i pese prea tare de familia lui. Si s-antors dezamagit ca n-a primit ce cauta si dvs. l-ati primit bucuroasa inghitind toate prostiile pe care vi le-a indrugat, manipulandu-va f. usor pentru ca atunci cand “iubesti” un tradator, esti orb. Sau disperat sau atat de dornic sa castigi in fata concurentei. Iar astfel de oameni stiu cum sa iasa din situatie, directionand subtil responsabilitatea spre celalalt nemernic. Iar noi, prostii, abia asteptam hapul, abia asteptam ceva care sa-l disculpe pe ticalosul iresponsabil pe care-l “iubim”. Preferati un barbat iresponsabil si lipsit de demnitate care isi barfeste fosta partenera pentru a capata simpatia actualei? Asa-mi suna mie din ce scrieti. Nimic nu-i scuza comportamentul. Dar e alegerea dvs. daca triti in iluzia pe care v-ati creat-o sau va confruntati cu dureroasa realitate. De fapt, asta-i motivul pentru care ne-mbatam cu apa rece: fugim de durere. Si cu cat fugim mai mult, cu atat ea se aduna mai multa. Nenorocirea e ca intr-o zi e posibil sa ne lovesca si atunci sa te tii; nicio iluzie nu va mai fi de ajutor.
Asa ca puteti alege sa va infruntati sotul manipulator si iresponsabil, intrebandu-l daca nu cumva a fost rapit de acasa si tinut ostatic aproape 2 ani. De ce nu se duce la politie?
Felix, Felix, cum destrami tu vise si faci tandari iluzii si minciuni! E bine ca faci? Femeile astea au muncit si muncesc mult sa-si reprime nevoile, sa-si uite aspiratiile personale,sa se conformeze unor asteptari sociale, sa devina slugi ale barbatilor si sclave ale propriilor familii si sunt mirate ca desi fac tot ce trebuie, nu sunt rasplatite. Pai nu sunt, si nici nu vor fi.Daca asteptarile lor sunt nerealiste si tot efortul lor sortit esecului, cine esti tu, Felix, sa le oferi disconfortul adevarului in locul unui confort caldut emotional construit pe minciuna si manipulare? O femeie? O femeie care a inceput sa gandesca cu propriul cap? Pai cum de indraznesti? Cum iti permiti sa pui sub semnul intrebarii paradigme culturale si modele traditionaliste de viata si socializare?
Yeah, o pasa proasta, trece…
Si-apoi e o scurtatura pe care o putem folosi. Nu stiu daca merge, de obicei, nu, dar sunt unii mai smart si invata din pataniile altora. Drept ii ca-s putini, majoritatea sunt tenace, tin la experintele lor de viata, nu vor sa rateze drumul anevoios. E bine oricum…
Si sunt un nimeni care nu-si permite mare lucru, doar experimenteaza. Vad unde mi-e bine. Am fost si acolo si nici acum nu ma dumiresc cum am putut fi atat de…oarba – un termen galant.
Si nu-i vorba de nici o paradigma ori model, aste-as uneori bullshit-uri dupa care ne ascundem. Aici problema poate fi mult mai grea, poate avea legatura cu stima de sine si nesiguranta.
Camelia draga, voi incerca sa introduc in rutina mea zilnica aceasta practica.Eu ma gandeam la un moment dat sa merg la un curs de yoga sau de dezvoltare personala unde sa invat sa meditez si sa-mi descopar sinele divin.Mi-ar place foarte mult sa fac asta si cred ca m-ar ajuta….din pacate nu stiu daca in Iasi (de unde sunt eu) se organizeaza astfel de cursuri. Din cunostintele tale stii cumva daca exista vreun centru sau vreun loc unde au loc astfel de lucruri?!Multumesc
Doamna Camelia Patrascanu, oriunde as merge port in minte o imagine cu mine. Eu : frumoasa, slaba cu parul lung si ondulat, cu fata luminoasa, aranjata, cocheta. Problema este ca aceasta imagine ma reprezinta pe mine acum 5 ani. In prezent m-am ingrasat, nu ma aranjez, ma imbrac foarte urat, nu ma mai machez, am cearcane, sunt nefericita, parul meu este neangrijit.
Momentul cand constientizez realitatea este atunci cand ma intalnesc cu persoane apropiate de varsta mea (27 ani) care imi zic buna ziua, coborati, fiti amabila. Viata mea s-a schimbat de cad au aparut copii. Nu mai pot spune eu, timpul nu mai este al meu, banii merg toti spre ei, energia mea in aceeasi directie.
Ma trezesc dimineata, primul gand sa le dau de mancare, apoi plec la servici imbracata cu ce gasesc prin dulap, revin acasa trebuie sa le dau sa manance apoi sa iesim in parc, sa ma foc cu ei, sa fac treaba, mancare, piata, sa spal, etc. Eu nu mai exist. Nu am mai iesit la o intalnire de nici nu mai stiu cand. Daca ies in orasi nu pot sa stau mult, copii.
In timpul saptamanii stau cu mama mea, insa dupa ce vin de la servici trebuie eu sa ma ocup de ei. Am iesit intr-o seara in orasi iar mama mi-a facut capul calendar. Mi-a reprosat ca i-am lasat copiii pe cap si ca ea nu este bona.
Problema cea mai grava este ca, copii nu sunt copii, ci sunt doi caini.
Eu nu mai am viata. Eu nu mai exist. Am imbatranit cu 100 de ani deoarece ma port cu ai mei caini ca si cum ar fi poprii mei copii. Aproape toti banii merg catre ei – mancare, medicamente, analize, etc. Nu mi-am mai cumparat o haine de nici nu mai stiu cand. Imi cumpar doar cand se rup.
Cred ca am nevoie de un psihiatru.
O zi buna. Andra.
Iti multumesc mult pentru mesaj si pentru subiect. Stiu deja ca sunt multi oameni care se confrunta cu problema asta: sclavia iubirii; dragostea care ne transforma in vasalii fiintelor iubite.
Andra, responsabilitatea de a creste animale de companie intr-o lume in care abia daca oamenii isi mai fac loc unii altora, este foarte grea si dificil de dus pana la capat.
Daca nu ai o curte este si mai complicat pentru tine. Prietenii nostri necuvantatori sunt mai greu de ingrijit decat oamenii de la care poti astepta sa devina autonomi.
Poate ca prietenii tai te motiveaza sa ai o casa cu curte sau sa schimbi ceva in viata ta in asa fel incat sa poti avea grija mai usor de ei – sa te afli langa oameni cu aceeasi pasiune pentru caini ca si tine, de exemplu.
Nu te gandi dinpersepctiva sacrificiului tau pentru ei sau cea a blocarii vietii personale pentru a putea avea grija de ei. Cainii tai sunt viata ta personala. Si oricine intra in intimitatea ta face parte din viata ta personala. Aceasta este viata ta personala. Nu o trai ca si cand o alta te asteapta dincolo de realitatea ta de aici. Aceasta este. Si pe aceasta poti s-o modelezi, in timp, cum vrei. Dar pe aceasta. Asa ca accepta ca esti persoana care ingrijeste doi caini de care este foarte atasata si pe care ii considera ca si copii ei. Aceasta esti tu acum. Maine… vei vedea.
Pentru a trai mai comod nu este necesar sa regreti ca ai 2 caini pe cap. Gandeste-te la solutii constructive – cum sa-i pastrezi in viata ta dar sa iti creezi un stil de viata mai comod pentru voi trei. Poate ti-ar fi mai usor daca nu ai fi singura – alaturi de prieteni pasionati de caini, impreuna cu un partener care sa imparta cu tine grija pentru caini sau la o casa cu curte.
Dar nu uita: ca si intr-o relatie conjugala sau materna, tu decizi unde este limita ta, spatiul tau, si unde incepe relatia ta cu ceilalti. Tu hotarasti care este punctul in care incepi sa te tradezi pe tine iubindu-i sau sacrificandu-te pentru ceilalti (un sacrificiu pe care ceilalti il pot pretinde dar nu e obligatoriu sa fie constructiv si util pentru evolutia persoanal).
Asa ca tu hotarasti cum arata grija ta pentru cei doi caini ai tai. Care este spatiul tau si care este spatiul lor. Exact ca intr-o relatie cu copii tai. Si asa cum niste copii needucati si corupti la nepasare si egosim (din cauza prea multei bunavointe aratate) cer permanent atentie, tot asa, companionii tai pot cere acum ingrijire intr-un mod care te solicita si te oboseste.
Va multumesc pentru raspuns.
Uneori ma gandesc daca ii iubesc pentru ca ii iubesc sau ii iubesc pentru ca am nevoie sa fiu iubita.
O zi buna. AndraP
Amandoua. Si nu e nimic rau in asta.
Va multumesc frumos. Aveti mare dreptate in tot ceea ce mi-ati scris. Eu stabilesc unde este limita mea, spatiul meu, si unde incepe relatia mea cu ceilalti.
Ieri am incercat sa stabilesc niste limite, astfel incat sa am si eu loc in viata noastra. De aici pana aici sunteti voi, de aici pana aici sunt eu. O sa incerc sa imi fac un obicei din asta deoarece am inteles ca intr-o relatie, de orice natura, este important sa se ia in calcul nevoile fiecaruia, altfel lucrurile nu mai merg asa cum ar trebui. Se acumuleaza nemultumiri, o stare de nervozitate, reprosuri, etc.
Va multumesc. AndraP
Doamna Camelia Patrascanu,mult timp am crezut ca destinul a hotarat in locul meu si m-a adus in prezent. Acum am realizat ca acest lucru nu este adevarat. Eu am ales. Am ales calea cea mai sigura, am ales sa nu risc. Mult timp m-am mintit pe mine spunanada ca a trebuit sa renunt la visele mele fatorita circumstantelor, cand in realitate am ales un viitor sigur fara riscuri.
Initial am zis ca o sa raman la actualul loc de munca pana termin facultate. Dupa ce am terminat-o am inceput sa imi caut un alt loc de munca sperand sa nu gasesc nimic, de multe ori ma sabotam singura (trimiteam un CV fara a depune nici cel mai mic efort in al adapta la cerintelor postului). Ulterioar dadeam vina pe soarta spunand ca aceasta imi este potrivnica, ziceam chiar ca Dumnezeu nu doreste sa reusesc (lucru ce nu este adevarat). In prezent am inteles ca am fost inghitita de sistem (actualul servici). M-am obisnuit cu un servici sigur, lejer, cu un statut, cu munca de birou, sa pot sa ma invoiesc ori de cate ori am nevoie, sa pot sa imi rezolv treburi personale in timpul serviciului, sa pot sa va scriu, sa pot trimite mailuri, sa vorbesc cu prietenii, sti multe alte asa zise avantaje.
Problema ar fi– Imi este groaznic de frica sa imi urmez ceea ce numesc eu visul. Familia nu ma sustine in nici un fel, chiar imi pune bete in roate. De cele mai multe ori cand ei cred ca am uitat de acest vis imi apreciaza calitatile, insa atunci cand le zic ca vreau sa merg pe drumul respectiv se tem ca as putea deveni o povara financiara (eu imi platesc singura cheltuielile lunare si cele ale animalelor mele iar familia nu isi permite sa ma ajute financiar nici pentru o perioada scurta) si incep sa bage strambe (ca nu sunt facuta pentru asa ceva, ca o sa ma plictisesc, ca sunt delasatoare, ca sigur cand o sa vad cat de greu este o sa renunt, etc.). Parerea lor conteaza foarte mult deoarece vine sa accentueze toate temerile, incertitudinile, dubiile mele.
Intrebarea ar fi – Sa ascult glasul inimii mele si sa risc ?
Sa pornesc pe un drum lung si anevoios ce nu imi ofera nici cea mai mica garantie ca intr-o buna zi, dupa ani, si ani de munca o sa ajung acolo unde imi doresc?
Sa ma complac in continuare la actualul loc de munca, pretinzand ca as putea fi ceea ce nu am curaj sa fiu?
Am incercat sa imi inchipui cum ar fi daca mi-as schimba serviciul. Cum ar fi ziua in care mi-as depune demisia, ce i-as zice mamei si familiei.
Mi-a inghetat singele in vene, de frica. M-am obisnuit atat de mult cu un loc de munca stabil (asa il percep eu ca ar fi insa nimic nu este batut in cuie) si cu tot ce am acum incat mi se taie respiratia cand ma gandesc la a da viata viselor mele. Imi este asa teama, ca am ajuns sa sper ca actiunile mele, privind pornirea pe alt drum, sa esueze.
Va multumesc frumos.O zi buna. Catalina.
Uneori, puterea de aspiratie a sufletului este mai mare decat vointa. Visele sunt mai mari decat puterea de a le urma. N-ar fi nici o tragedie daca neurmarea viselor nu ne-ar durea.
Rostul unor vise este pur si simplu sa fie visate. Ele vor fi implinite de copii nostri – nu exact aceelasi ci altele, ale lor – dar asta daca nu regretam propriile vise neimplinite. Doar asa le vom transmite copiilor nostri capacitatea de a se bucura de tot ce au (de calitatile/darurile/talentele lor, in primul rand) de victorii ca si de lucrurile mici si neinsemnate ale vietii, in egala masura, facand din viata lor obisnuita un vis mereu implinit. Acesta este darul acceptarii senine a viselor pe care n-am avut curajul sa le implinim.
Dar daca visele neimplinite lasa in urma doar regrete si nici un pic de acceptare, intelepciune si iubire de sine atunci ele impovareaza atat sufletul nostru cat si destinul urmasilor.
Stiu oameni cu voci frumoase care nu au devenit niciodata cantareti, desi si-au dorit, au visat. Unii si-au acceptat traiectoria, altii nu. Cei care si-au acceptat-o au lasat libera energia harului spre copii lor care si-au putut manifesta talentele. Cei care n-au acceptat ratarea au blocat energia harului sau au distorsionat-o lasand copiilor fie informatia ambitiei in cariera (ce risca sa perturbe mai tarziu viata personala a copiilor) fie o incapacitate de a-si recunoaste si manifesta deplin harurile.
Daca gandul schimbarii serviciului iti ingheata sangele in vene inseamna ca nu esti pregatita pentru schimbare. Poate nu vei fi niciodata. Dar lasa macar liber drumul pentru trairea talentelelor si a harului pentru copii tai. Nu regreta, nu blama lipsa ta de curaj si conditiile vitrege, lipsa de sustinere si incurajare. Traieste cat poti de frumos alte talente pe care le ai. Astfel, vei avea marele dar de a transmite copiilor tai smerenia, seninatea, normalitatea atat in interiorul unui talent cat si in afara lui, demnitatea, puterea de a te iubi chiar cand nu esti mereu la inaltimea tuturor abilitatilor tale.
Este adevarat, calea fireasca este ca fiinta umana sa exprime darurile si talentele sale. Dar s-ar putea ca un talent mai mare sa fie acela de a-ti pastra iubirea de sine si de viata, demnitatea si bucuria chiar in conditiile in care nu ai putut sa-ti traiesti visele. Sa fii bun si fericit chiar si in aceste conditii – ce lectie de demnitate umana si de spirit deschis! Uneori asta este un model de maestru mai valoros decat orice abilitate artistica sau inginereasca.
Felul in care accepti viata asa cum e, limitele si lasitatile sau slabiciunile tale, te poate inalta mai mult decat calea talentului. Si salveaza/compenseaza ratarea darurilor si a viselor.
Va multumesc pentru raspuns. Nu stiu ce o sa imi rezerve viata, insa stiu ca daca o sa mi se ofere o oportunitate o sa risc deoarece stiu ca as regreta toata viata daca nu as face acest pas. Eu zic ca serviciul actual ar fi sigur, si tocmai deacee nu as vrea sa tisc sa plec intr-un loc unde nu stiu ce ma asteapt, insa daca maine locul actual nu ar mai fi sigur si as fi nevoita sa plec in alta parte as pierde si siguranta cat si placerea de a facee ceea ce imi place. Aleg sa la totul sa vina firesc. Aleg sa nu fortez lucrurile. Aleg sa muncesc mai mult cu mine insami. Aleg sa ma cunosc, sa accept ceea ce sunt. Aleg sa fiu eu si nu ceea ce altii vor sa faca din mine.
Apropo de copii, nu imi doresc. Asa ca nu am de ales si trebuie sa pastrez totul pentru mine.
Va multumesc frumos pentru raspuns. Parerea dumneavoastra ma ajuta deoarece astfel imi pot sa seama mai bine ce simt.
Indiferent unde o sa ma duca viata, stiu da Dumnezeu exista si ca El ne da anumite lucruri (pe care noi le numim greutati) tocmai pentru ca vrea ca noi sa ajungem sa intelegem anumite lucruri si pentru ca ne IUBESTE. Catalina.
Atunci implineste-ti visul si elimina din visul tau motivele care te-au facut sa nu ti-l materializezi.
Citeste cartile lui Alberto Villoldo, mai ales ultima “Vise curajoase” – parca ar fi scrisa pentru tine. In Vise curajoase vorbeste de felul in care ne putem crea realitatea, ne putem schimba viata, ne putem implini visele. Cartile lui sunt scoase de editura For You. Autorul va tine o conferinta si un seminar peste 10 zile.
Va multumesc pentru raspuns. O zi buna. Catalina.
Doamna Camelia va rog si eu ceva sa spuneti despre balante daca sunt sanse pentru gasirea unui loc de munca?Sunt somera de anul trecut.va multumesc anticipat.
Iti multumesc din suflet ca ti-ai luat ragazul de a-mi raspunde….nu ai idee ce bucurie mi-ai facut
!Ai atat de multa dreptate in tot ce spui….dintr-o data totul mi se pare mai clar.Ma simt inca destul de confuza si rusinata.Problema mea e frica…..imi lipseste curajul de a-mi asuma hotararile si de a-mi trai viata,exact asa cum e ea.Citeam astazi un lucru care mi s-a parut dragut :”e preferabil sa-ti asumi o viata imperfecta decat copia unei vieti perfecte a altcuiva”.Din pacate provin dintr-un mediu in care divortul este considerat un esec si atrage blamul moral.Probabil as fi considerata nebuna ca renunt la viata pe care o am.Si da, mai este si teama de suferinta…probabil pt ca am suferit in trecut destul de mult din cauza altora.Imi lipseste taria!
“Ca sa vezi ce simti trebuie sa-ti deschizi inima cu totul. Cand deschizi inima nu mai actionezi din frica ci inspirat, din suflet”. Daca as sti si cum sa fac asta ar fi minunat.Cum sa imi deschid inima cu totul si sa o ascult?!
Petrece timp in preajma inimii tale. Ea ti se va deschide treptat. De fapt, ea e mereu deschisa. Tu te vei deschide spre ea pentru a o cuprinde, intelege, pentru a cobori in ea.
In fiecare dimineata incearca sa ai un moment cu tine, inainte de a incepe ziua – cand iti bei ceasca de cafea sau ceai cald (e bine sa fie un lichid cald), stai linistita cu tine cateva minute simtind pulsul zilei care incepe. Nimic mai mult. Ganduri razlete iti vor trece prin minte, unele agitate; emotii puternice poate iti vor strabate inima. Lasa-le pe toate sa treaca. Dincolo de toate astea ti se va revela pulsul zilei (sensul ei). E calm, constant, sigur. Acelasi cu al inimii tale, cu al Vietii si al Pamantului (destinului terestru). Asa intri in armonie cu tot ce te inconjoara. Apoi intri in ritmul zilei. Uneori vei uita de acest moment de pace. Dar iti vei aduce aminte. A doua zi din nou, un inceput calm, in care te regasesti cu tine si inima ta. Aceste momente se vor prelungi apoi se vor permanentiza. Si vei trai nemaiuitand de tine, de inima ta. Deciziile din aceasta stare de spirit sunt toate inspirate, vindecatoare, corecte si valabile peste timp.
Excelent raspuns! Il caut si eu de ani de zile. Am nevoie de pragmatism, de norme de aplicare a iubirii de sine. Cum efectiv s-o fac? Tot ceea ce comunici tu Camelia imi aduce liniste si vindecare. Sunt lucruri pe care acum le constientizez si ….am 50 ani! As vrea sa vizualizez si comentariile mai vechi, eu le recitesc des, sunt lectii de suflet pentru mine. de vreo doua zile au disparut paginile mai vechi de comentarii. Se poate face ceva?
Cum incep comentariile este un buton in stanga unde scrie “comentarii mai vechi”; dati click pe el si reapar toate comentariile la articol
Multumesc mult! E o lume speciala aici in blogul tau, e o alta lume! Succes mult in aceasta lucrare a ta!
Felicitari pentru articol si pentru felul plin de caldura in care scrieti!Personal m-am regasit foarte mult in ce ati scris, cu precadere la partea care trateaza despre MILA!Eu sunt un “exemplu” de persoana care a intrat intr-o casnicie din mila. La momentul acela (al casatoriei) nu imi doream sa fac pasul acesta insa mi s-a parut “nobil” sa imi tin promisiunea si sa nu fac un om sa sufere.L-am tratat pe sotul meu exact ca pe un om “handicapat” emotional care nu ar fi fost in stare sa treaca peste o despartire inainte de nunta asa ca am mers pana la capat si m-am casatorit.Dorinta mea, buna de altfel, de a nu-l face sa sufere s-a transformat exact in opusul acestui lucru……m-am comportat cu el oribil de-a lungul timpului pentru ca ma vedeam prizoniera intr-o viata pe care nu mi-o dorisem si mi se parea prea mare sacrificiul de a renunta la mine in favoarea altcuiva.M-am gandit ca poate voi ajunge sa-l iubesc in timp si eram deasemenea foarte magulita de faptul ca am parte de atat de multa atentie si iubire din partea lui.Insa au trecut 4 ani si tot nu-l iubesc ….mai mult, ma simt si foarte vinovata de faptul ca nu simt pt el ce simte el pt mine.Chiar ma simt o prizoniera in casnicia asta si nu stiu ce sa fac!Am inteles totusi care este rostul acestor intamplari in viata mea pt ca toata disperarea si amaraciunea din timpul casniciei m-au ajutat sa ma “trezesc” si sa-mi dau seama unde am gresit in trecut!Toata suferinta aceea m-au pus fata in fata cu mine pana cand nu am putut sa mai fug si a trebuit sa ma confrunt cu mine. Era un lucru pe care nu-l mai facusem pana atunci.Si totusi nu reusesc sa-mi iau inima in dinti si sa pun capat casniciei pt ca mi se pare o nebunie: am alaturi un om care ma iubeste, care este mereu alaturi de mine, caruia nu prea am ce sa-i reprosez…….cum sa-i fac asa ceva?!Chiar am nevoie de un sfat!
Madlene, este admirabil ca ai putut sa te introspectezi si sa-ti dai seama de radacinile situatiei tale de acum. Esti demna de admirat. Prin asta confirmi teoria ca suferinta inalta si intelepteste.
Este interesant un lucru – te-ai casatorit ca sa nu-l faci sa sufere iar acum eziti sa-l parasesti ca sa nu suferi ca pierzi iubirea lui. Oare mereu alegerea trebuie sa fie fundamentata pe teama de suferinta si mereu pe incercarea de a evita suferinta – provocata altuia sau tie? Oare alegerea de a fi impreuna sau separati nu se poate baza si pe altceva? Pe dorinta de a-ti respecta trairile, de a fi onesta cu tine si cu el, de a-l considera demn si puternic cat sa suporte ce ai de spus, de a trai din plin, de a-ti trai imboldurile si nu teama de suferinta/cuvantul dat, de exemplu.
Dar poate acum nu e momentul sa te gadesti la despartire. Poate e mai bine sa vindeci relatia, abia apoi poti spune ce vrei sa faci. Cand calmezi durerea din picior vezi daca il tai sau il tratezi – pe fondul durerii senzatiile sunt subiective si urgente, ele te pot indemna la o amputare inutila.
Nu te simti vinovata ca nu raspunzi sentimentelor lui asa cum o face el. Important este sa o faci asa cum simti tu si sa nu-ti fie rusine sa arati cat simti, cu delicatete si empatie. Sunt convinsa ca iubirea pentru tine i-a dat aripi si i-a innobilat firea.
Ca sa vezi ce simti trebuie sa-ti deschizi inima cu totul. Cand deschizi inima nu mai actionezi din frica ci inspirat, din suflet. Te lasi ghidata. Si cand te lasi ghidata inseamna ca ai incredere. Frica dispare.
Buna ziua. Sunt foarte fericita de cate ori citesc un articol scris de dvs.Sunt interesante toate subiectele dezbatute, te fac sa crezi ca poate mai exista o speranta la toate problemele cu care ne confruntam. Este igrozitor de rau sa ajungi la 50 de ani, dupa 18 ani de casatorie si sa intelegi ca persoana alaturi de care ai stat atatia ani ti-a adus doar suferinta, umilinta si minciuna. Este groaznic sa nu poti sa rupi acest lant care te inlantuie, poate din lipsa curajului. Este dureros sa intalnesti la aceasta varsta o persoana care este total opusa ( in sensul bun)celui de langa tine si sa nu sti ce sa faci.Sa-ti doresti din tot sufletul sa ramai alaturi de aceasta persoana, dar sa-ti fie frica. Daca cineva mi-ar fi spus ca la aceasta varsta mai poti iubi, l-as fi crezut nebun, dar acum m-am convins ca iubirea poate sa apara la orice varsta si probabil ca la varsta mea este mai puternica decat la 20 de ani.
Maria