Ostatici in cuplul conjugal
tacere, teama, promisiuni / resuscitarea relatiei
Toti pornim intr-o relatie cu cele mai frumoase si mari vise. Uneori si impartasite. Fiecare dintre noi a simtit, atunci cand a iubit, ca acolo se sfarseste vechea sa lume si incepe adevarata Viata, un nou Univers dictat de pulsul inimii.
Asa incep toate cuplurile. Indiferent ca sunt sau nu sunt casatorite. Viata conjugala (conjugalitatea inteleasa ca relatie stabila asumata de parteneri) poarta mereu haine de gala cu buzunarele burdusite de promisiuni si sperante. Si la un moment dat … pentru unii dintre noi … nu mai e nimic de spus. Evadarea apare ca unica solutie. Pana atunci casnicia se transforma intr-o luare de ostatici.
Lipsa comunicarii
De cate ori nu ati auzit ca lipsa de comunicare este vinovata de distantare in cuplu sau chiar de despartiri. Sa fie mutenia primul agent de crestere a ratei divorturilor? Nu!
De fapt, lipsa dorintei de a impartasi, de a comunica, este efectul vizibil al convingerii, deja formate, ca:
- nu ai cu cine sa discuti
- ca nu esti ascultat
- ca nu esti inteles
- ca nu obtii nimic daca iti deschizi sufletul.
Cauza este deci dincolo de verb.
In consultatii intreb cum stateau lucrurile inainte de criza parteneriala – cei mai multi imi spun ca abia acum realizeaza ca nu au comunicat niciodata cu partenerul lor.
Ca iubirea si fascinatia sunt cele ce compenseaza tacerile, golurile de sens, poate chiar lipsa unor scopuri comune, a unei viziuni comune despre viata, compenseaza discrepantele convingerilor partenerilor, credintele aflate la poluri opuse.
Este adevarat, fericirea conjugala nu depinde in totalitate de credintele comune sau de educatie similara. Dar se bazeaza mult pe respectul opiniilor diferite, opinii pe care fiecare trebuie sa si le sustina neofensator in fata partenerului.
Pedeapsa prin tacere
Cand o persoana decide ca nu mai are cu cine sa discute si ca nu este ascultata, face din tacere un act de revolta – te resping, nu esti capabil/a sa ma asculti, nu meriti sa iti impartasesc trairile mele. Tacerea este un gardian dur. Momentele de gol si apasare aduc un nor de suspiciuni care sunt interpretate de fiecare in propriul limbaj: unul din parteneri se poate simti respins, altul izolat sau ignorat, unul se simte acuzat, altul ranit si desconsiderat.
Tacerea nu doar ca nu permite lamurirea situatiei dar intretine un mediu toxic, apasator, intr-o relatie din care nu poti iesi dar nici nu ii mai apartii pentru ca nu s-a discutat clar despre difunctionalitatile relatiei. O discutie ar risca identificarea unei probleme ce risca la randul ei sa puna partenerii in tabere diferite, lucru ce ar genera o separare.
Dar comunicarea este curativa. Taifasul conjugal da tonul relatiei, descarca micile tensiuni, destinde, apropie, insenineaza, amuza. Nu intodeauna rezolvam probleme planetare prin conversatiile cu partenerul de viata, insa importanta este mentinerea intr-un exercitiu de sinceritate si spontaneitate, de incredere si ascultare reciproca. La primul semn de disfunctionalitate tacerea (alteori opusul ei - agresivitatea verbala, irascibilitatea) este semnalul care ne ajuta sa ne trezim, sa descoperim de ce nu ne putem impartasi celuilalt, ce ne opreste, de ce ne este teama, care este rana ce ne doare. A prelungi tacerea inseamna sa aduci un gardian in casa. Nu atat pentru tine, cat pentru partenerul ce devine prizonierul secretelor si fricilor tale. Invata cum sa spui ce simti chiar daca este incomod pentru celalalt. Tactica dialogului se invata. O vom face impreuna, aici.
Teama de a fi respins/inchiderea dialogului
Cand stim ca partenerul nu este de acord cu opiniile sau actiunile ori gusturile noastre avem din start tendinta de a fi mereu in defensiva, de a ne apara, de a ne ascunde (pentru ca dezacordul cu el consideram ca ne mentine intr-o stare de alerta, de atentie si asta ne pare o agresiune latenta, un asediu de care ne aparam). De aici reactiile exagerate si mereu presupunerea ca trebuie sa luptam pentru fiecare centimetru din spatiul personal. Ca mereu trebuie sa ne aparam dreptul la libertatea de expresie, la timpul liber, la a avea relatiile pe care le dorim, la hobby-urile pe care le iubim.
Cand ii povestesti sotului ca te-ai intalnit cu o prietena despre care el nu are o parere prea buna si pe care o critica nejustificat in opinia ta, este posibil ca data viitoare sa ii ascunzi intalnirea cu ea sau sa ai deja pregatit un raspuns taios. Peste alte cateva astfel de schimburi de replici fiecare va amuti si va prefera sa nu mai deschida nici subiecte banale sau care candva erau pe placul amandurora.
Asadar, teama si inchiderea apar din dorinta de a evita:
- ranile sufletesti, depasirea pragului de sensiblitatea la diferentele de opinie
- represaliile sau criticile primite cand exprimi ce simti sau spui ce faci
- oboseala in fata unei lupte permanente de a-l convinge pe partener de adevarul sau suferinta ta
- epuizarea in urma apararii propriilor tale valori
Dictatul promisiunilor
Exista un moment, cand suntem foarte indragostiti, cand vrem sa impresionam. Poate pentru ca simtim ca partenera/ul isi doreste asta: sa fim eroii salvatori, printesele fermecatoare. Acela este momentul cand magia ascunde capcana. Tentatia de a fi grandiosi in ochii celor dragi ne poate impinge la promisiuni mari. Poate nu le rostim, dar le lasam sa incolteasca in mintea si inima omului de langa noi. Cei mai grozavi vor face juraminte solemne, isi vor lua angajamente, vor promite ca vor fi mai buni decat in toate relatiile de dinainte, ca vor aduce Luna de pe cer, ca vor fi mereu iubitori si intelegatori, ca nu vor dezamagi niciodata. Uneori naivitatea si necunoasterea propriilor nevoi, alteori dorinta de a parea mai buni si valorosi, alteori teama de a fi respinsi sau considerati inadecvati , ne fac sa promitem stelele de pe cer.
Uneori promisiunile nu sunt rostite de partener, ci doar inchipuite de cel ce si le doreste Sunt presupuse.
Dezamagirea neimplinirii lor da sentimentul delincventei sentimentale, al folosirii, amagirii si manipularii. Foarte fals, de multe ori. Dezamagirea este reala, dar nu dintr-o intentie malefica. Uneori unul din parteneri este lasat cu buna stiinta sa spere (acolo e trisarea) de dragul magiei, al mai bunei cooperari, de dragul adormirii vigilentei care nu mai percepe micile neseriozitati sentimentale. Insa promisiunile, chiar daca sunt salvari de moment, ne rascolesc constiinta si sentimentul onoarei. Ne-ar placea sa ne tinem de cuvant. Sa fim atat de minunati precum ne-am zugravit. Aici promisiunea devine temnicerul relatiei. Promisiunile ne inlantuie, ne leaga de celalalt, de propria pretentie de a fi onorabili si buni. Promisiunile, si de aici datoria, mentin fortat cuplurile impreuna. De aceea, cand simtim imboldul de a promite ceva sa ne gandim daca intr-adevar putem oferi acel lucru, daca deja il avem. Apoi, cand nu mai simtim sa i-l oferim celuilalt, in ciuda promisiunilor, trebuie sa discutam in primul rand de ce nu mai simtim sa il oferim si nu despre decizia de a nu-l mai oferi.
Un astfel de dialog permite analizarea situatiei si a modului in care s-au format asteptarile, daca au fost cu concursul celuilalt sau doar dintr-o nevoie personala de visare, de mirific. Distantarea poate conduce la instrainare, invinovatire, respingere. Si totul pornind de la inchipuirea unor puteri herculeene.
Resuscitarea relatiei
Un esec in relatie, o proasta abordare a unei situatii nu inseamna automat ratarea relatiei. Dar putini indragostiti gandesc asa. Cuplul este o entitate distincta de personalee implicate, desi reprezinta rezultatul contributiei lor. Dar relatia conjugala nu este matematica, este mai mult decat 1+1. In cuplu se produce o magie, o alchimie. Adesea, oamenii devin mai buni, mai inspirati, mai inzestrati, mai intelepti datorit aiubirii.
Cuplul reprezinta un Univers intreg. Daca ceva nu merge bine nu inseamna ca toata relatia este compromisa. . Uneori trebuie sa aflam ce ofera in plus cuplul dincolo de disfunctiile care ne dor, sa vedem daca acele zone sunt suficient de importante si dezvoltate pentru a ne salva relatia.
Daca, de exemplu, suntem in dezacord sub aspectul cheltuirii banilor poate ca suntem de acord in privinta confortului casei si concepem asemanator nevoile amandurora de liniste si siguranta materiala. Aceasta zona de interese comune ne poate ajuta sa restabilim, prin conversatie (fara reprosuri, prin intelegere si empatie) strategia financiara a cuplului.
Stiu iubiri ruinate de jocuri de noroc, de substante, de lene, de alcool. De multe ori, salvarea a fost ratata prin focusarea doar pe zona disfunctionala si pierderea din vedere a celorlalte zone benfice.
A accepta esecul intr-o directie te ajuta sa fii mai putin dramatic, mai lucid si sa apelezi, pentru vindecare, la restul elementelor functionale din viata de cuplu.
Gardieni si detinuti
Cand lucrurile nu mai merg dar n-ai curaj sa spui, devii cu buna stiinta prizonierul dar si gardianul relatiei. Vrei sa scapi dar ai vrea sa ti se ofere cheia celulei, chiar sa fii impins afara fara regret. Asta te scuteste de sentimentul ca, de fapt, ai ucis relatia dar n-ai ingropat lesul.
Am intalnit astfel de situatii in care unul din parteneri avea deja o alta relatie, dar nu avea curajul sa marturiseasca adevarul partenerului sau. Astfel lua nastere politica neglijentei – semne care indicau raceala, distantarea, separarea, existenta unei a treia persoane. Politica neglijentei tine loc de destainurie, de infruntare a reprosurilor, de recunoastere a abdicarii cursei conjugale. Este o lasitate gandita sa menajeze partenerul considerat slab, incapabil sa faca fata unei astfel de vesti – s-a terminat! De ce este considerat incapabil? Aici este o problema. Se numeste menajare excesiva.
Menajarea – catusele iubirii
Prizoneratul intr-un cuplu poate incepe si cand incerci prea mult sa il menajezi sau sa-l suplinesti pe celalalt, devenind astfel prizonierul pretentiilor, slabiciunilor, incapacitatilor sau comoditatilor sale. A-ti trata partenerul ca pe un om intreg (chiar si cand are slabicini fizice de care trebuie sa tii cont), ca pe un spirit si o constiinta libere, este un semn de respect si de putere pe care i-o recunosti. Iar el/ea va aprecia asta.
Este adevarat ca putini dintre noi suntem obisnuiti sa ni se dea respect si sa ni se recunoasca puterea. Unii pot chiar respinge aceste forme de reverenta in fata intregului care suntem. Suntem obisnuiti sa ne aparam mereu libertatea si opiniile sau sa ne lasam cocolositi, lamentati, compasionati, asa cum am fost obisnuiti de cei care au avut grija de noi. De aceea, un partener care ne reda demnitatea poate fi uneori prea mult. Inca mai vrem sa ne plangem, sa pretindem, sa criticam, sa fim fie nemultumiti, fie slabi. Dar asta nu va face decat sa il impinga pe cel de langa noi in rolul de menajator, de ingrijitor. Mereu preventiv/a, mereu cu o plasa de protectie impotriva iesirilor, intolerantelor, limitarilor sau fragilitatilor noastre emotionale. Astfel, dovedim ca nu suntem capabili sa acceptam opinii contrare, ca nu stim sa ne aparam convingerile, ca nu putem lasa loc parerilor celorlalti sa respire, ca nu putem suporta abandonul. Si incepem sa fim menajati. Si incepem sa vedem semnele parasirii in loc sa discutam despre relatie. Suntem menajati pana in ultima clipa. Mintiti de dragul nostru. Poate ca marturisirea abrupta, franca este dureroaposa, dar ne repune in demnitate, chiar daca pare un gest de nepasare si neglijare a sentimentelor noastre. Macar suntem tratati ca oameni intregi si vii.
Capcana milei
Mila pare onoranta, christica dar de fapt include vinovatie si teama. Mila pentru partener il fura de putere. La nivel energetic ii ucidem forta. Iar pe un om rapus nu il pui in fata adevarului tau, nu il parasesti, nu ii faci observatii critice. Intram astfel intr-o celula conjugala. Mila poate surveni dupa o marturisire – rezultatul este un compromis intre adevar si lipsa de onoare. Poate ca ai puterea adevarului, dar nu ai onoarea unei atitudini principiale si ferme. Adevarul pare mai mult o forma de razbunare si nu un mod de viata.
Cand intervine mila, cuplul se transforma intr-o inchisoare. A se intelege corect! Poti ajuta pe cineva si fara sa-ti fie mila. Astfel il ajuti sa isi pastreze, chiar si intr-o conditie umila, simtul verticalitatii interioare, onoarea. Daca ii furi onoarea acea persoana va fi vaduvita de orice sansa la recuperare, la vindecare, la normalitate potrivit conditiei sale.
Amorfismul conjugal
Placiditatea conjugala se instaleaza lent, in timp. Nici n-o simti. Probabil apare pe cand stai pe canapea la televizor, lasandu-ti mintea ocupata cu ideile si imaginile altora. Fura cuplului timpul viu al impartasirii, bucuriei si intamplarilor conjugale aducatoare de sens si iubire. Lipsa de forma si structura conjugala vlaguieste partenerii, care pot simti ca nu stiu incotro se indrepata, asta daca se mai intampla sa se afle in miscare in viata si nu sunt cu totul intepeniti.
Am intalnit oameni care marturiseau ca iubirea lor s-a stins, ca au descoperit intr-o seara absolut banala ca nu mai au ce sa-si spuna. Dar continuau sa traiasca impreuna. Din apatie, obisnuinta, acceptand un prizonierat bun pentru adapostul pe care il ofera. O astfel de relatie sufera de astm, este lipsita de aer si moare in fata unei ferestre pe care nimeni nu are curajul sa o deschida.
Adio, dar … locuim impreuna!
Ati intalnit si voi, sunt sigura, persoane care marturiseau ca nu mai au nimic pentru partener dar totusi nu divorteaza si continua sa raman impreuna, amandoi avand vieti total separate, poate chiar alte relatii. Aranjamentul pare comod. In fond nu sunt ei cei ce au impartit totul, cei ce se cunosc cel ma bine oferindu-si acum cel mai loial suport? De obicei lucrurile isi mentin echilibrul pana cand unul din parteneri intalneste pasiunea si doreste sa rupa aranjamentul. Celalalt, in mod straniu, se simte tradat si mobilizeaza toate fortele pentru a lupta pentru relatie.
Exista multe forme de impreuna exploatate de cuplurile disfunctionale. Una este aceasta formula de despartire-coabitare. Pentru unii e mai buna decat separarea fizica si patrimoniala. E posibil ca acest aranjament administrativ de fapt sa mascheze un anumit sentiment de pasare, atentie sau iubire.
Cand intalniti persoane care spun ca nu mai e nimic intre ei si parteneri dar ca locuiesc impreuna e bine sa investigati daca nu e vorba de un prizonierat conjugal, de o dependenta subtila in care acoperisul comun tine loc de viata conjugala.
CONCLUZIE
Intr-un cuplu exista multe forme de a ne pune catuse. Ele pot prelungi relatia dar in acelasi timp alunga iubirea. E bine sa fim atenti si sa sesizam cand facem partenerul prizonierul pretentiilor sau slabiciunilor noastre, si cand ne lasam controlati de teama noastra de a infrunta adevarul, de a recunoaste diferentele de gusturi, convingeri si trairi dintre noi si partener.
Demnitatea si iubirea ne indemana sa fim deschisi si atenti la nevoile partenerului renuntand la a-i mai cersi atentie si dragoste. Suntem prea valorosi pentru a nu le primi de bunavoie si cu mult entuziasm. Cineva ne asteapta poate chiar acum sa oferim iubirea de care suntem capabili si sa-i primim iubirea ce o are de oferit. Sa ne eliberam partenerul din stransoarea deceptiei si a obligatiei, sa ne eliberam inima din chinga fricilor si sa ne traim cu putere timpul, varsta si sufletul de acum!
de Camelia Patrascanu
www.horoscoptv.ro
Buna doamna CAMELIA si tuturor doamnelor de aici;m-a fascinat subiectuldesi eu am avut o casatorie ,,atipica,,, in sensul ca a fost chiar reusita.Sotul meu a fost jurnalist si scriitor iar eu inginer…….. dupa toate datele si ,,prorocirile familiei si a celor din jurul nostru urma sa fie un dezastru……dar nu a fost sa fie asa!Sotul meu a fost un copil batran si a murit copil chiar daca era cu 15 ani mai batran ca mine;mi-a incurajat toate visurile mi-a spus mereu ,,cuvantul nu se poate exista doar in dictionarul pt idioti,,desigur eu nu eram idioata……… sunt o leoaica cu ascendent in scorpion!deci cred ca sunt chintesenta tuturor defectelor!cu toate acestea mi-a spus candva ,, eu nu te iubesc pt ca esti frumoasa nici pt ca esti numai minte nici ca ai vointa de nezdruncinat! eu te iubesc desi…….,,atunci m-a induiosat formularea ; acum ca am imbatranit am inteles adevaratul sens……….am vazut ca barbatii nu accepta ca femeia sa le fie superioara sau nici macar egala ; de aceea vor face totul sa o umileasca; desi am 53 ani , am avut grija sa am o silueta perfecta sa indepartez ridurile sa fiu eleganta(de sa ma iubesc si eu) ; am facut toate astea ca sa imi dovedesc mie ca pot evita decrepitudinea batranetii, ca timpul nu exista in realitate!notiunea de timp este o inventie umana……. ; nu dau sfaturi pt ca orice femeie stie gresi si singura, dar daca ar fi sa am o parere dupa ce am citit mesajele doamnelor,le-as spune sa fuga de relatiile degradante sa se uite in oglinda sa vada ca femeia frumoasa din ele inca traieste; nu merita sa se cocoseze cu munca cat timp ,, distinsul,, e pe la alte usi…….. as zice ca uneori singuratatea este un lux !oricum doamnelor ingrijiti-va trupul acesta muritor nu de alta dar el adaposteste scanteia divinacare s-a asezat in noi; si dece sa nu iubim la orice varsta? da sa vedeti ca putem fi foarte usor si iubite!din punctul meu de vedere fiecare femeie este o marie!va doresc sa fiti frumoase , norocoase fericite si iubite! doamei CAMELIA multumiri o ascult zilnic
Buna ziua ,doamna Camelia va rog tare mult sa-mi spuneti si mie,ce imseamna de exemplu cand vreau sa cobor in inima sa vorbesc cu ea.Ex .o intreb ce face,pe mine ma cuprinde o stare asa parca ar iesi caldura-fum si incep sa pling.Ce se intampla ,nu este inima multumita de mine s-au invers?.Multumesc si astept un mic raspuns.
Poti fi mai explicit/a ?
Este foarte adevarat, dupa multi ani, trebuie sa recunosc ca s-a instalat teama de a nu-l pierde. Asa a si fost anul acesta, cand am aflat spre surpinderea mea ca intretine o relatie extraconjugala de 8 ani, intre noi nemaifiind nimic, decat copiii, si discutii sterile despre casa. Au inceput sa se instaleze secrete, neintelegeri, eu continuand sa cred in tot ce facea, avea preocupari normale vis a vis de gospodarirea casei, necesitatile ei. Desi lipsea foarte mult de-acasa, avand teren, el se facea prezent cu telefoane, deplasari rapide acasa, ori de cate ori aveam nevoie de el, nu lasa loc de interpretari, absente indelungate, aveam servici si preocupari ptr copii, seara si noaptea permanent acasa. Dar asta nu insemna ca eu petrec cu el putinele ore pe care le statea acasa. El avea universul lui,dormea singur, dorea odihna, liniste,doar asigura tot ce aveam nevoie iar asta imi intarea convingerea ca asa trebuie sa fie mai ales ca trecusem de 40 de ani….
Din pacate, a decis sa plece la amanta mai tanara dif. 15 ani, a zis ca nu mai poate ramine acasa, e decizia lui, ca nu mai e nimic, copiii au plecat iar eu trebuie sa inteleg ca de mult intre noi nu e nimic, chiar daca i-am spus ca odata ce a intrat acea femeie pe fir si el a facut o obsesie ptr ea, plus alte investitii era normal sa se schimbe relatia, sa fie blocata, dar il rog sa reflecteze, ca nu face bine, avem o varsta amandoi iar eu nu pot sa ma obisnuiesc ca el de fapt m-a mintit anii astia, eu crezandu-l f onest, preocupat de familie, cu probleme de sanatate vizibile la greutate, picioare… E cumplit de dureros, pomeneste de divort dar nu foarte hotarat, el nu mai vrea relatia asta, dar vrea sa ramina protector ptr casa, copii si fata de mine.
Imi face rau prezenta lui ptr ca tin la el, la familie, copiii.
ce sa fac!!!
Draga Camelia,ma bucur ca esti aici, ma bucur ca iti pot scrie dinnou!
Dupa cum bine stii m-am despartit de prietenul meu, motivul nu l-am inteles niciodata si cu cat el incerca sa imi explice cu atat era mai greu sa inteleg… A trecut timpul, cu intrebari care nu isi gaseau raspunsurile…
De 10 zile insa traiesc o experienta care ma socheaza…Cea mai buna prietena a mea trece printr-o poveste EXACT ca a mea, insa cu rolurile inversate, in sensul ca iubitul ei joaca rolul fostului meu iubit, iar ea joaca rolul celeilalte femei din cauza careia ne-am despartit… Iar eu sunt un spectator…care parca vede cum s-a intamplat totul, cu absolut toate amanuntele, detaliile…
Ma intreb de ce trebuie sa se intample toate acestea?Cum poate fi posibil asa ceva?? Cum poate fi posibil sa i se intample tocmai ei??Eu inteleg acum mai bine lucrurile si motivele pentru care m-am despartit de prietenul meu…inteleg lucrurile pe care imi erau imposibil sa le inteleg…vad totul altfel, il inteleg pe el si tot ce el incerca sa imi explice… Este totul foarte dureros…
Pe curand,
Andreea M.
Draga Camelia, tu crezi ca totul se intampla cu un scop si ca anumite persoane nu apar intamplator in viata noastra? care ar fi putut fi probabilitatea ca si in viata mea si in viata prietenei mele celei mai bune sa apara in acelasi timp,cate o persoana (diferita ) pe care nu am mai vazut-o, eu de 17 ani, iar ea de 20 de ani, iar aceste persoane sa ne dea peste cap vietile intr-un mod identic…intr-o poveste identica din toate punctele de vedere…?Cum este posibil? Nu cred ca poate fi vorba doar de o simpla coincidenta…Esti de parere ca pe astrograma pot fi vazute lucrurile acestea? Draga Camelia, iti multumesc mult pentru oportunitatea pe care ne-o oferi de a iti scrie oricand si despre absolut orice, sper ca esti bine si ca in curand vom avea vesti de la tine.
Cu drag, pe curand
Andreea M.
Este posibil daca ati ales …candva… sa va ajutati trecand amandoua, simultan, prin acelasi tip de experienta. Experienta este incastrata diferit in vietile voastre dar ea poate aparea simultan. Asa se intampla in cazul gemenilor, de exemplu, care au aceleasi provocari in acelasi timp, avand libertatea de a da raspunsuri diferite – in fond sunt constiinte si suflete diferite. Vazandu-va vietile in oglinda va este mai usor sa intelegeti si sa iesiti din propriile povesti creandu-va un viitor in lipsit de resentimente.
Camelia, “candva” adica intr-o viata anterioara?
multumesc mult!
Andreea M.
Nu neaparat. Dar poate fi si asa.
Candva nu este atat un timp cat un nivel de constiinta. Constiinta, spre deosebire de corpul fizic, poate naviga in multe dimensiuni. Chiar fara activarea constientului nostru. Una din calatorii poate fi in zona cauzala, acolo unde creeaza matrita unor intalniri sau evenimente, ce nu au fost predispuse la nastere, pentru a-ti oferi prilejul sau siguranta unor experiente transformatoare ce aduc intelegere.
Situatia in oglinda a prietenei tale te ajuta sa iti vezi situatia din unghiuri noi, sesizand un lant de gesturi si atitudini care au condus la prezent. Sesizand radacinile prezentului, cauzele lucrurilor si modul in care un eveniment poate fi vindecat, darul ori intelepciunea ce trebuie desprinsa din el.
Viitorul e mult mai modelabil decat ne imaginam. Dar pentru asta trebuie sa te conectezi la dimensiunea cauzala, acolo unde este generata viata in forma sa fizica, unde lucrurile sunt facute sa apara, unde se formeaza mugurele unui eveniment sau intalniri. Si acolo ajungi doar prin constiinta ta cea mai inalta = sine, scanteie divina, christ launtric, constiinta buddhica divinul launtric, cum vrem s-o numim.
De aceea, prima conditie a intelegerii cauzelor si a vindecarii evenimentelor este conectarea la Sine. Si mentinerea acestui contact.
Pentru asta (si despre multe altele) vor fi cursurile pe care le pregatim eu si Ovidiu. Vom invata sa ne modelam relatiile si viitorul.
Am aproape 40 de ani si doi copii si toata viata mi-am dedicat-o familiei:curatenie ,mancare servici,absolut tot si atunci cand renovam ceva prin apartament tot singura eram.El venea numai noaptea,nu seara,asta insemna 2,3 si atunci vroia ceva de care eu de multe ori il refuzam ,nu pentru ca nu-l iubeam, dar eram istovita si nu reusam sa fiu asa cum ma vroia el.Este adevarat ca de multe ori se supara,dar ce puteam sa fac daca corpul meu nu reactiona la dorintele lui.Dupa ce l-am nascut pe cel mic,cel de-al doilea copil,pe care el si l-a dorit cu ardoare pentru ca sincer eu nu prea vroiam ca stiam ca n-o sa ma sprijine si o sa fiu tot singura,pana la urma m-a convins. Acum sunt total singura,are o amanta si binteles ca recunoaste asta ,nu ma mai doreste si spune ca atunci cand ma dorea el nu-l vroiam eu.Nu vrea sa divortam,dar stiti de ce, pentru ca stie ca nu am unde sa ma duc si vrea sa fiu in continuare langa copii lui impreuna cu el pentru copii,dar fara viata intima ,eu singura ,iar el cu cealanta.EU la ora actuala nu am servici ,traiesc intr-un oras mic fara speranta.Daca am divorta nu avem ce sa impartim casa este dar de la ai lui.In relatia asta nu am gresit cu nimic,chiar si el spune asta, de aceea se poarta normal cu mine .Credeti oare ca ma puteti ajuta cu un sfat? MULTUMESC!
povestea noastră se aseamănă destul de mult,doar că eu mă apropii de 50 de ani şi am lăsat,acum ceva vreme,tot pentru el.si sunt cam în aceiaşi situaţie,doar copiii mei sunt mari şi pe picioarele lor.
am fost trecut de la furie la depresie,m-am autoînvinovăţit,am plâns,am vorbit,am tăcut…dar lucrurile au rămas la fel.
şi atunci,am hotârât că eu sunt cea care trebuie să mă schimb,să-mi schimb priorităţile,să mă iubesc mai întâi pe mine pentru ca ceilalţi să mă poată iubi şi aprecia. am decis să fac ceva numai pentru mine;am început să învăţ,am început o facultate,am terminat-o,am o meserie care nu-mi oferă cine ştie ce satisfacţii materiale,dar o fac cu plăcere şi sunt făcută pentru ea.
mă îngrijesc,atât cât îmi permite bugetul,lenevesc dacă am chef,citesc,mă întâlnesc cu prietenele.
am înţeles că am fost în această relaţie şi gardian şi deţinut.
şi m-am eliberat,pentru că,am reuşit să văd dincolo de aşteptările mele.chiar dacă ne lipseşte tandreţea,pasiunea,sexul chiar,el este un om bun,atent atât sau cum ştie,deschis la minte,mai puţin la suflet,dar cred că era aşa şi la înceout şi n-am văzut eu,orbită de pasiunea târzie a celor 40 şi ceva de ani.
încearcă să-ţi creezi propriul tău univers şi dacă el nu se întrepătrunde deloc cu al lui,ia-o de la capăt!e foarte greu,şi eu ştiu foarte bine asta!dar,poate viaţa cu el nu-i chiar aşa de grea cum ar fi cu un altul,cu care ar trebui s-o iei de la început.
învaţă să dăruieşti,chiar şi copiilor,atât cât poţi,ca să nu spui mai târziu”m-am sacrificat pt.voi!”pentru că vei primi răspunsul:”nu te-am silit noi!”
schimbarea nu vine peste noapte!ai răbdare,dar fă ceva în sensul ăsta.şi chiar nu-i un clişeu ce spun!citeţte cu atenţie
citeşte cu atenţie articolul”firescul altruismului şi miracolul iubirii”.sunt sigură că te va ajuta.
ai încredere în tine! şi răspunde.-mi dacă vrei.
cu drag, gânduri bune pentru toţi
…. esti inca tanara ,cuminte si familista dupa cum se intelege din mesaju tau ,parasestel ,nu sta cu copii langa el chiar daca ei il iubeste acum ,tristetea care o vede acum in ochii tai mai tarziu o sa-ti reproseze de ce nu l-ai lasat si nu ti-ai refacut si tu viata,copii au nevoie de o mama fericita ,zambitoare ,asta le da si lor puterea sa mearga mai departe.SPUI CA EL NU VREA SA DIVORTATI, ce sa-ti povestesc ,el vrea sa se sacrifice prin niste acte,dar el sa se distreze si sa-si continuie viata cu alta ….si tu,ce …sa ramai in casa sa faci menaj in continuare .. si eventual sa astepti sa imbatranesti…frumoasa vita..te felicit!
Camelia draga, voi incerca sa introduc in rutina mea zilnica aceasta practica.Eu ma gandeam la un moment dat sa merg la un curs de yoga sau de dezvoltare personala unde sa invat sa meditez si sa-mi descopar sinele divin.Mi-ar place foarte mult sa fac asta si cred ca m-ar ajuta….din pacate nu stiu daca in Iasi (de unde sunt eu) se organizeaza astfel de cursuri. Din cunostintele tale stii cumva daca exista vreun centru sau vreun loc unde au loc astfel de lucruri?!Multumesc
Doamna Camelia Patrascanu, oriunde as merge port in minte o imagine cu mine. Eu : frumoasa, slaba cu parul lung si ondulat, cu fata luminoasa, aranjata, cocheta. Problema este ca aceasta imagine ma reprezinta pe mine acum 5 ani. In prezent m-am ingrasat, nu ma aranjez, ma imbrac foarte urat, nu ma mai machez, am cearcane, sunt nefericita, parul meu este neangrijit.
Momentul cand constientizez realitatea este atunci cand ma intalnesc cu persoane apropiate de varsta mea (27 ani) care imi zic buna ziua, coborati, fiti amabila. Viata mea s-a schimbat de cad au aparut copii. Nu mai pot spune eu, timpul nu mai este al meu, banii merg toti spre ei, energia mea in aceeasi directie.
Ma trezesc dimineata, primul gand sa le dau de mancare, apoi plec la servici imbracata cu ce gasesc prin dulap, revin acasa trebuie sa le dau sa manance apoi sa iesim in parc, sa ma foc cu ei, sa fac treaba, mancare, piata, sa spal, etc. Eu nu mai exist. Nu am mai iesit la o intalnire de nici nu mai stiu cand. Daca ies in orasi nu pot sa stau mult, copii.
In timpul saptamanii stau cu mama mea, insa dupa ce vin de la servici trebuie eu sa ma ocup de ei. Am iesit intr-o seara in orasi iar mama mi-a facut capul calendar. Mi-a reprosat ca i-am lasat copiii pe cap si ca ea nu este bona.
Problema cea mai grava este ca, copii nu sunt copii, ci sunt doi caini.
Eu nu mai am viata. Eu nu mai exist. Am imbatranit cu 100 de ani deoarece ma port cu ai mei caini ca si cum ar fi poprii mei copii. Aproape toti banii merg catre ei – mancare, medicamente, analize, etc. Nu mi-am mai cumparat o haine de nici nu mai stiu cand. Imi cumpar doar cand se rup.
Cred ca am nevoie de un psihiatru.
O zi buna. Andra.
Iti multumesc mult pentru mesaj si pentru subiect. Stiu deja ca sunt multi oameni care se confrunta cu problema asta: sclavia iubirii; dragostea care ne transforma in vasalii fiintelor iubite.
Andra, responsabilitatea de a creste animale de companie intr-o lume in care abia daca oamenii isi mai fac loc unii altora, este foarte grea si dificil de dus pana la capat.
Daca nu ai o curte este si mai complicat pentru tine. Prietenii nostri necuvantatori sunt mai greu de ingrijit decat oamenii de la care poti astepta sa devina autonomi.
Poate ca prietenii tai te motiveaza sa ai o casa cu curte sau sa schimbi ceva in viata ta in asa fel incat sa poti avea grija mai usor de ei – sa te afli langa oameni cu aceeasi pasiune pentru caini ca si tine, de exemplu.
Nu te gandi dinpersepctiva sacrificiului tau pentru ei sau cea a blocarii vietii personale pentru a putea avea grija de ei. Cainii tai sunt viata ta personala. Si oricine intra in intimitatea ta face parte din viata ta personala. Aceasta este viata ta personala. Nu o trai ca si cand o alta te asteapta dincolo de realitatea ta de aici. Aceasta este. Si pe aceasta poti s-o modelezi, in timp, cum vrei. Dar pe aceasta. Asa ca accepta ca esti persoana care ingrijeste doi caini de care este foarte atasata si pe care ii considera ca si copii ei. Aceasta esti tu acum. Maine… vei vedea.
Pentru a trai mai comod nu este necesar sa regreti ca ai 2 caini pe cap. Gandeste-te la solutii constructive – cum sa-i pastrezi in viata ta dar sa iti creezi un stil de viata mai comod pentru voi trei. Poate ti-ar fi mai usor daca nu ai fi singura – alaturi de prieteni pasionati de caini, impreuna cu un partener care sa imparta cu tine grija pentru caini sau la o casa cu curte.
Dar nu uita: ca si intr-o relatie conjugala sau materna, tu decizi unde este limita ta, spatiul tau, si unde incepe relatia ta cu ceilalti. Tu hotarasti care este punctul in care incepi sa te tradezi pe tine iubindu-i sau sacrificandu-te pentru ceilalti (un sacrificiu pe care ceilalti il pot pretinde dar nu e obligatoriu sa fie constructiv si util pentru evolutia persoanal).
Asa ca tu hotarasti cum arata grija ta pentru cei doi caini ai tai. Care este spatiul tau si care este spatiul lor. Exact ca intr-o relatie cu copii tai. Si asa cum niste copii needucati si corupti la nepasare si egosim (din cauza prea multei bunavointe aratate) cer permanent atentie, tot asa, companionii tai pot cere acum ingrijire intr-un mod care te solicita si te oboseste.
Va multumesc pentru raspuns.
Uneori ma gandesc daca ii iubesc pentru ca ii iubesc sau ii iubesc pentru ca am nevoie sa fiu iubita.
O zi buna. AndraP
Amandoua. Si nu e nimic rau in asta.
Va multumesc frumos. Aveti mare dreptate in tot ceea ce mi-ati scris. Eu stabilesc unde este limita mea, spatiul meu, si unde incepe relatia mea cu ceilalti.
Ieri am incercat sa stabilesc niste limite, astfel incat sa am si eu loc in viata noastra. De aici pana aici sunteti voi, de aici pana aici sunt eu. O sa incerc sa imi fac un obicei din asta deoarece am inteles ca intr-o relatie, de orice natura, este important sa se ia in calcul nevoile fiecaruia, altfel lucrurile nu mai merg asa cum ar trebui. Se acumuleaza nemultumiri, o stare de nervozitate, reprosuri, etc.
Va multumesc. AndraP
Doamna Camelia Patrascanu,mult timp am crezut ca destinul a hotarat in locul meu si m-a adus in prezent. Acum am realizat ca acest lucru nu este adevarat. Eu am ales. Am ales calea cea mai sigura, am ales sa nu risc. Mult timp m-am mintit pe mine spunanada ca a trebuit sa renunt la visele mele fatorita circumstantelor, cand in realitate am ales un viitor sigur fara riscuri.
Initial am zis ca o sa raman la actualul loc de munca pana termin facultate. Dupa ce am terminat-o am inceput sa imi caut un alt loc de munca sperand sa nu gasesc nimic, de multe ori ma sabotam singura (trimiteam un CV fara a depune nici cel mai mic efort in al adapta la cerintelor postului). Ulterioar dadeam vina pe soarta spunand ca aceasta imi este potrivnica, ziceam chiar ca Dumnezeu nu doreste sa reusesc (lucru ce nu este adevarat). In prezent am inteles ca am fost inghitita de sistem (actualul servici). M-am obisnuit cu un servici sigur, lejer, cu un statut, cu munca de birou, sa pot sa ma invoiesc ori de cate ori am nevoie, sa pot sa imi rezolv treburi personale in timpul serviciului, sa pot sa va scriu, sa pot trimite mailuri, sa vorbesc cu prietenii, sti multe alte asa zise avantaje.
Problema ar fi– Imi este groaznic de frica sa imi urmez ceea ce numesc eu visul. Familia nu ma sustine in nici un fel, chiar imi pune bete in roate. De cele mai multe ori cand ei cred ca am uitat de acest vis imi apreciaza calitatile, insa atunci cand le zic ca vreau sa merg pe drumul respectiv se tem ca as putea deveni o povara financiara (eu imi platesc singura cheltuielile lunare si cele ale animalelor mele iar familia nu isi permite sa ma ajute financiar nici pentru o perioada scurta) si incep sa bage strambe (ca nu sunt facuta pentru asa ceva, ca o sa ma plictisesc, ca sunt delasatoare, ca sigur cand o sa vad cat de greu este o sa renunt, etc.). Parerea lor conteaza foarte mult deoarece vine sa accentueze toate temerile, incertitudinile, dubiile mele.
Intrebarea ar fi – Sa ascult glasul inimii mele si sa risc ?
Sa pornesc pe un drum lung si anevoios ce nu imi ofera nici cea mai mica garantie ca intr-o buna zi, dupa ani, si ani de munca o sa ajung acolo unde imi doresc?
Sa ma complac in continuare la actualul loc de munca, pretinzand ca as putea fi ceea ce nu am curaj sa fiu?
Am incercat sa imi inchipui cum ar fi daca mi-as schimba serviciul. Cum ar fi ziua in care mi-as depune demisia, ce i-as zice mamei si familiei.
Mi-a inghetat singele in vene, de frica. M-am obisnuit atat de mult cu un loc de munca stabil (asa il percep eu ca ar fi insa nimic nu este batut in cuie) si cu tot ce am acum incat mi se taie respiratia cand ma gandesc la a da viata viselor mele. Imi este asa teama, ca am ajuns sa sper ca actiunile mele, privind pornirea pe alt drum, sa esueze.
Va multumesc frumos.O zi buna. Catalina.
Uneori, puterea de aspiratie a sufletului este mai mare decat vointa. Visele sunt mai mari decat puterea de a le urma. N-ar fi nici o tragedie daca neurmarea viselor nu ne-ar durea.
Rostul unor vise este pur si simplu sa fie visate. Ele vor fi implinite de copii nostri – nu exact aceelasi ci altele, ale lor – dar asta daca nu regretam propriile vise neimplinite. Doar asa le vom transmite copiilor nostri capacitatea de a se bucura de tot ce au (de calitatile/darurile/talentele lor, in primul rand) de victorii ca si de lucrurile mici si neinsemnate ale vietii, in egala masura, facand din viata lor obisnuita un vis mereu implinit. Acesta este darul acceptarii senine a viselor pe care n-am avut curajul sa le implinim.
Dar daca visele neimplinite lasa in urma doar regrete si nici un pic de acceptare, intelepciune si iubire de sine atunci ele impovareaza atat sufletul nostru cat si destinul urmasilor.
Stiu oameni cu voci frumoase care nu au devenit niciodata cantareti, desi si-au dorit, au visat. Unii si-au acceptat traiectoria, altii nu. Cei care si-au acceptat-o au lasat libera energia harului spre copii lor care si-au putut manifesta talentele. Cei care n-au acceptat ratarea au blocat energia harului sau au distorsionat-o lasand copiilor fie informatia ambitiei in cariera (ce risca sa perturbe mai tarziu viata personala a copiilor) fie o incapacitate de a-si recunoaste si manifesta deplin harurile.
Daca gandul schimbarii serviciului iti ingheata sangele in vene inseamna ca nu esti pregatita pentru schimbare. Poate nu vei fi niciodata. Dar lasa macar liber drumul pentru trairea talentelelor si a harului pentru copii tai. Nu regreta, nu blama lipsa ta de curaj si conditiile vitrege, lipsa de sustinere si incurajare. Traieste cat poti de frumos alte talente pe care le ai. Astfel, vei avea marele dar de a transmite copiilor tai smerenia, seninatea, normalitatea atat in interiorul unui talent cat si in afara lui, demnitatea, puterea de a te iubi chiar cand nu esti mereu la inaltimea tuturor abilitatilor tale.
Este adevarat, calea fireasca este ca fiinta umana sa exprime darurile si talentele sale. Dar s-ar putea ca un talent mai mare sa fie acela de a-ti pastra iubirea de sine si de viata, demnitatea si bucuria chiar in conditiile in care nu ai putut sa-ti traiesti visele. Sa fii bun si fericit chiar si in aceste conditii – ce lectie de demnitate umana si de spirit deschis! Uneori asta este un model de maestru mai valoros decat orice abilitate artistica sau inginereasca.
Felul in care accepti viata asa cum e, limitele si lasitatile sau slabiciunile tale, te poate inalta mai mult decat calea talentului. Si salveaza/compenseaza ratarea darurilor si a viselor.
Va multumesc pentru raspuns. Nu stiu ce o sa imi rezerve viata, insa stiu ca daca o sa mi se ofere o oportunitate o sa risc deoarece stiu ca as regreta toata viata daca nu as face acest pas. Eu zic ca serviciul actual ar fi sigur, si tocmai deacee nu as vrea sa tisc sa plec intr-un loc unde nu stiu ce ma asteapt, insa daca maine locul actual nu ar mai fi sigur si as fi nevoita sa plec in alta parte as pierde si siguranta cat si placerea de a facee ceea ce imi place. Aleg sa la totul sa vina firesc. Aleg sa nu fortez lucrurile. Aleg sa muncesc mai mult cu mine insami. Aleg sa ma cunosc, sa accept ceea ce sunt. Aleg sa fiu eu si nu ceea ce altii vor sa faca din mine.
Apropo de copii, nu imi doresc. Asa ca nu am de ales si trebuie sa pastrez totul pentru mine.
Va multumesc frumos pentru raspuns. Parerea dumneavoastra ma ajuta deoarece astfel imi pot sa seama mai bine ce simt.
Indiferent unde o sa ma duca viata, stiu da Dumnezeu exista si ca El ne da anumite lucruri (pe care noi le numim greutati) tocmai pentru ca vrea ca noi sa ajungem sa intelegem anumite lucruri si pentru ca ne IUBESTE. Catalina.
Atunci implineste-ti visul si elimina din visul tau motivele care te-au facut sa nu ti-l materializezi.
Citeste cartile lui Alberto Villoldo, mai ales ultima “Vise curajoase” – parca ar fi scrisa pentru tine. In Vise curajoase vorbeste de felul in care ne putem crea realitatea, ne putem schimba viata, ne putem implini visele. Cartile lui sunt scoase de editura For You. Autorul va tine o conferinta si un seminar peste 10 zile.
Va multumesc pentru raspuns. O zi buna. Catalina.
Doamna Camelia va rog si eu ceva sa spuneti despre balante daca sunt sanse pentru gasirea unui loc de munca?Sunt somera de anul trecut.va multumesc anticipat.
Iti multumesc din suflet ca ti-ai luat ragazul de a-mi raspunde….nu ai idee ce bucurie mi-ai facut
!Ai atat de multa dreptate in tot ce spui….dintr-o data totul mi se pare mai clar.Ma simt inca destul de confuza si rusinata.Problema mea e frica…..imi lipseste curajul de a-mi asuma hotararile si de a-mi trai viata,exact asa cum e ea.Citeam astazi un lucru care mi s-a parut dragut :”e preferabil sa-ti asumi o viata imperfecta decat copia unei vieti perfecte a altcuiva”.Din pacate provin dintr-un mediu in care divortul este considerat un esec si atrage blamul moral.Probabil as fi considerata nebuna ca renunt la viata pe care o am.Si da, mai este si teama de suferinta…probabil pt ca am suferit in trecut destul de mult din cauza altora.Imi lipseste taria!
“Ca sa vezi ce simti trebuie sa-ti deschizi inima cu totul. Cand deschizi inima nu mai actionezi din frica ci inspirat, din suflet”. Daca as sti si cum sa fac asta ar fi minunat.Cum sa imi deschid inima cu totul si sa o ascult?!
Petrece timp in preajma inimii tale. Ea ti se va deschide treptat. De fapt, ea e mereu deschisa. Tu te vei deschide spre ea pentru a o cuprinde, intelege, pentru a cobori in ea.
In fiecare dimineata incearca sa ai un moment cu tine, inainte de a incepe ziua – cand iti bei ceasca de cafea sau ceai cald (e bine sa fie un lichid cald), stai linistita cu tine cateva minute simtind pulsul zilei care incepe. Nimic mai mult. Ganduri razlete iti vor trece prin minte, unele agitate; emotii puternice poate iti vor strabate inima. Lasa-le pe toate sa treaca. Dincolo de toate astea ti se va revela pulsul zilei (sensul ei). E calm, constant, sigur. Acelasi cu al inimii tale, cu al Vietii si al Pamantului (destinului terestru). Asa intri in armonie cu tot ce te inconjoara. Apoi intri in ritmul zilei. Uneori vei uita de acest moment de pace. Dar iti vei aduce aminte. A doua zi din nou, un inceput calm, in care te regasesti cu tine si inima ta. Aceste momente se vor prelungi apoi se vor permanentiza. Si vei trai nemaiuitand de tine, de inima ta. Deciziile din aceasta stare de spirit sunt toate inspirate, vindecatoare, corecte si valabile peste timp.
Excelent raspuns! Il caut si eu de ani de zile. Am nevoie de pragmatism, de norme de aplicare a iubirii de sine. Cum efectiv s-o fac? Tot ceea ce comunici tu Camelia imi aduce liniste si vindecare. Sunt lucruri pe care acum le constientizez si ….am 50 ani! As vrea sa vizualizez si comentariile mai vechi, eu le recitesc des, sunt lectii de suflet pentru mine. de vreo doua zile au disparut paginile mai vechi de comentarii. Se poate face ceva?
Cum incep comentariile este un buton in stanga unde scrie “comentarii mai vechi”; dati click pe el si reapar toate comentariile la articol
Multumesc mult! E o lume speciala aici in blogul tau, e o alta lume! Succes mult in aceasta lucrare a ta!
Felicitari pentru articol si pentru felul plin de caldura in care scrieti!Personal m-am regasit foarte mult in ce ati scris, cu precadere la partea care trateaza despre MILA!Eu sunt un “exemplu” de persoana care a intrat intr-o casnicie din mila. La momentul acela (al casatoriei) nu imi doream sa fac pasul acesta insa mi s-a parut “nobil” sa imi tin promisiunea si sa nu fac un om sa sufere.L-am tratat pe sotul meu exact ca pe un om “handicapat” emotional care nu ar fi fost in stare sa treaca peste o despartire inainte de nunta asa ca am mers pana la capat si m-am casatorit.Dorinta mea, buna de altfel, de a nu-l face sa sufere s-a transformat exact in opusul acestui lucru……m-am comportat cu el oribil de-a lungul timpului pentru ca ma vedeam prizoniera intr-o viata pe care nu mi-o dorisem si mi se parea prea mare sacrificiul de a renunta la mine in favoarea altcuiva.M-am gandit ca poate voi ajunge sa-l iubesc in timp si eram deasemenea foarte magulita de faptul ca am parte de atat de multa atentie si iubire din partea lui.Insa au trecut 4 ani si tot nu-l iubesc ….mai mult, ma simt si foarte vinovata de faptul ca nu simt pt el ce simte el pt mine.Chiar ma simt o prizoniera in casnicia asta si nu stiu ce sa fac!Am inteles totusi care este rostul acestor intamplari in viata mea pt ca toata disperarea si amaraciunea din timpul casniciei m-au ajutat sa ma “trezesc” si sa-mi dau seama unde am gresit in trecut!Toata suferinta aceea m-au pus fata in fata cu mine pana cand nu am putut sa mai fug si a trebuit sa ma confrunt cu mine. Era un lucru pe care nu-l mai facusem pana atunci.Si totusi nu reusesc sa-mi iau inima in dinti si sa pun capat casniciei pt ca mi se pare o nebunie: am alaturi un om care ma iubeste, care este mereu alaturi de mine, caruia nu prea am ce sa-i reprosez…….cum sa-i fac asa ceva?!Chiar am nevoie de un sfat!
Madlene, este admirabil ca ai putut sa te introspectezi si sa-ti dai seama de radacinile situatiei tale de acum. Esti demna de admirat. Prin asta confirmi teoria ca suferinta inalta si intelepteste.
Este interesant un lucru – te-ai casatorit ca sa nu-l faci sa sufere iar acum eziti sa-l parasesti ca sa nu suferi ca pierzi iubirea lui. Oare mereu alegerea trebuie sa fie fundamentata pe teama de suferinta si mereu pe incercarea de a evita suferinta – provocata altuia sau tie? Oare alegerea de a fi impreuna sau separati nu se poate baza si pe altceva? Pe dorinta de a-ti respecta trairile, de a fi onesta cu tine si cu el, de a-l considera demn si puternic cat sa suporte ce ai de spus, de a trai din plin, de a-ti trai imboldurile si nu teama de suferinta/cuvantul dat, de exemplu.
Dar poate acum nu e momentul sa te gadesti la despartire. Poate e mai bine sa vindeci relatia, abia apoi poti spune ce vrei sa faci. Cand calmezi durerea din picior vezi daca il tai sau il tratezi – pe fondul durerii senzatiile sunt subiective si urgente, ele te pot indemna la o amputare inutila.
Nu te simti vinovata ca nu raspunzi sentimentelor lui asa cum o face el. Important este sa o faci asa cum simti tu si sa nu-ti fie rusine sa arati cat simti, cu delicatete si empatie. Sunt convinsa ca iubirea pentru tine i-a dat aripi si i-a innobilat firea.
Ca sa vezi ce simti trebuie sa-ti deschizi inima cu totul. Cand deschizi inima nu mai actionezi din frica ci inspirat, din suflet. Te lasi ghidata. Si cand te lasi ghidata inseamna ca ai incredere. Frica dispare.
Buna ziua. Sunt foarte fericita de cate ori citesc un articol scris de dvs.Sunt interesante toate subiectele dezbatute, te fac sa crezi ca poate mai exista o speranta la toate problemele cu care ne confruntam. Este igrozitor de rau sa ajungi la 50 de ani, dupa 18 ani de casatorie si sa intelegi ca persoana alaturi de care ai stat atatia ani ti-a adus doar suferinta, umilinta si minciuna. Este groaznic sa nu poti sa rupi acest lant care te inlantuie, poate din lipsa curajului. Este dureros sa intalnesti la aceasta varsta o persoana care este total opusa ( in sensul bun)celui de langa tine si sa nu sti ce sa faci.Sa-ti doresti din tot sufletul sa ramai alaturi de aceasta persoana, dar sa-ti fie frica. Daca cineva mi-ar fi spus ca la aceasta varsta mai poti iubi, l-as fi crezut nebun, dar acum m-am convins ca iubirea poate sa apara la orice varsta si probabil ca la varsta mea este mai puternica decat la 20 de ani.
Maria