Copilul tamaduitor
Fiecare zi a vietii noastre cuprinde situatii in care alegem sa urmam binele sau contrariul acestuia. In fiecare secunda suvoiul vietii cere un raspuns prompt: ranesti sau vindeci? Apoi viata ne imprastie raspunsul in campul colectiv subtil, iar ecoul lui ajunge inapoi, aducandu-ne evenimente si oameni cu care a rezonat.
In fiecare clipa alegem daca vindecam sau ranim, daca ne lasam vindecati sau raniti de oameni si evenimente. Si astfel, fiecare clipa profeteste daca in viata noastra vor intra tamaduitorii sau cei care ne vor rani.
Copila si adolescenta fiind, de obicei imi exprimam revolta cand mi se impunea sa fac un lucru cu care nu eram de acord. Sau il faceam atat de prost incat parintii renuntau. Ciclul rugamintilor sau indemnurilor refuzate a continuat in familia mea ani de zile creand tensiuni si conflicte. Pana cand mi-am dat seama ca exact aceasta ciclicitate a situatiilor in care parintii imi impuneau anumite lucruri, vorbea despre o mare nevoie de vindecare. Am reusit sa vad ca in spatele impunerilor parintilor mei se aflau teama, nesiguranta, rusinea, patima, incapatanarea, controlul etc. Si toate trebuiau vindecate!
Impunerile
De regula, cand parintii impun, obliga, forteaza, insista, critica, bruscheaza, condamna – inseamna ca se tem sa nu dea gres ca parinti si totodata se tem de esecul copilului lor. (evident, e vorba de viziunea lor asupra ce inseamna succes sau esec)
Cand parintii insista ca fiul sau fiica sa vina la o anumita ora acasa, sa nu iasa cu anumiti prieteni, sa frecventeze scoala, teama lor are nevoie de vindecare. Cei mai multi insista, riscand prin asta sa impinga copilul departe de ei, uneori exact in situatiile si mediile de care se tem.
In orice insistenta se ascunde o teama si de aici o tendinta de control.
Insistenta atesta legatura puternica cu acel aspect de care ne-am legat existenta prin frica sau pasiune. Iar ecoul spaimelor ori dorintelor noastre este purtat de viata inapoi spre noi, impreuna cu evenimentele si oamenii ce ne confirma temerile sau iubirile. Asa se face ca parintii care nu isi vindeca la timp frica ajung sa profeteasca si sa creeze exact situatiile de care se tem pentru copiii lor.
Vindecarea este simpla.
Daca reusim sa vedem frica ori rana din spatele oricarei insistente, oricarei respingeri sau critici, atunci vom putea adopta o atitudine vindecatoare. Dar daca vedem doar gestul de suprafata, doar nemultumirea, furia, respingerea sau judecarea, atunci ne va fi imposibil sa ne adunam de sub lovituri.
Daca vom crede ca fiinta noastra este compusa doar din partea ce primeste lovituri atunci vom reactiona mereu din aparare si ne vom simti vulnerabili, la cheremul atacurilor. Dar daca vom simti ca fiinta noastra este mai vasta, ca suntem mai mult decat vad altii in noi, decat ce lovesc altii la noi, atunci vom putea face apel la fortele noastre superioare, la scanteia noastra divina si la puterea noastra de a iubi nemarginit.
Teama fata de copii
Cand parintii sunt prea autoritari, este semn ca prezenta copiilor este coplesitoare (si uneori nedorita). Si nu o pot gestiona decat prin reguli stricte menite sa ofere copiilor un spatiu bine delimitat, un soi de carantina. Pentru ca cei mici sa nu invadeze existenta parintilor.
Astfel de parinti cred ca aparitia copiilor inseamna o lunga lista de privatiuni si osteneli si prea putine castiguri. Ei sunt tentati sa creada ca ar fi putut face ceva mai mult cu viata lor daca nu apareau copii in viata lor.
Cel mai adesea, copiii apar in viata parintilor inainte ca adultii sa isi fi trait impulsurile ce le dau ocazia sa se cunoasca, sa isi testeze fortele si sa aleaga un drum al devenirii. Si nici nu vad ca, de fapt, cresterea copiilor poate fi cel mai bunn mijloc de a deveni OM.
Din pacate, unii decid sa separe viata personala si realizarea proprie de cresterea copiilor. Cand, de fapt, ele sunt una. Ceea ce nu inseamna ca realizarea devine cresterea copilului, ci crescand un copil ai cele mai bune ocazii sa te cunosti si sa devii cu adevarat ADULT. Copilul nu este un scop. Este o cale. Avand grija de el, te cresti pe tine.
Parintii se tem adesea ca pierd controlul asupra vietii copiilor si ca altcineva il va prelua in locul lor; se tem ca odraslele nu stiu sa faca alegerile potrivite, asa ca parintii se simt datori sa decida in locul copiilor; apoi, parintii se tem ca sunt uitati, ca sunt respinsi, ca sunt alungati din viata copiilor (si multi copii chiar asta fac, doar pentru a scapa de presiunea controlului ori a plangerilor permanente ale parintilor, ce atrag in final neputinta si abuzuri.)
Teama copiilor de parinti
A face un copil este natural. A creste un copil este transformator. A educa un copil este iluminator.
Ca parinte ai autoritate si putere deplina asupra proaspatului nascut:
O mica neatentie si viata a disparut din trupul plapand.
O atitudine nepotrivita si increderea in viata este definitiv zdruncinata.
O critica demoralizatoare si stima de sine dispare.
O acuzatie si bucuria a disparut.
O brutalitate si spaima insotita de umilinta s-au instalat.
O ironie spusa de sus si rusinea a invadat mintea.
In lipsa iubirii si a intelepciunii, un parinte se poate transforma intr-o secunda in calau, ucigand in copil increderea, bucuria, puterea, dragostea de viata.
Cand faci un copil te trezesti deodata dispunanad de o putere uriasa asupra unei alte vieti: de ingrijirea si iubirea ta depinde viata unei alte fiinte. Ce face ca un parinte sa isi diminueze egoismul, teama de a pierde puterea, regretul de a nu se fi realizat pe sine asa cum ar fi vrut? IUBIREA. Ce fel de iubire? NECONDITIONATA.
Orice putere trebuie insotita de capacitatea de a te raporta la cei pe care ii conduci, dincolo de propriile tale interese. Altfel risti sa pui toate resursele lor doar in slujba propriei tale dezvoltari. Si cu cat puterea este mai mare, cu atat viziunea transpersonala trebuie sa fie mai profunda.
Un parinte, stapan pe viata copilului, se vede pus sa iubeasca transpersonal inca de la prima imbratisare a copilului – relatia cu copilul trece pe primul loc. Nu el, parintele. Nici doar el, copilul. Ci relatia lor este pe primul loc. De relatia lor depinde si evolutia lor ca persoane separate. Pentru ca evolutia lor se va face prin aceasta relatie.
Aceasta putere uriasa a parintelui este coplesitoare pentru copil – el simte ca depinde de parinte din toate punctele de vedere: fizic, emotional, mental. Parintele este veriga ce il leaga la lume. Iar relatia lui cu viata va depinde de aceasta prima veriga. El poate construi alte relatii cu viata. Dar daca aceasta prima veriga este slaba, toata constructia sa se va prabusi. Asa cum s–a intamplat cu atatia oameni de succes care au purtat toata viata povara unor relatii dificile cu parintii lor. Pe unii, aceasta rana i-a coplesit.
Teama de parinte a copilului se naste cu prima neconcordanta si conditionare. Cand dragostea si protectia sunt retrase si oferite conditionat, in functie de ce face copilul si de starile emotional-mentale ale parintelui.
Copilul invata ce gest sau comportament atrage mania parintelui.
Asa invata ca iubirea are toane, ca poate fi respins, ca parintele poate fi absent, preocupat, obosit si indispus. Pedepsele, rastirile, criticile, indepartarile, plangerile – toate trezesc teama, pentru ca toate fac ca relatia duioasa parinte-copil sa fie amenintata. Din acel moment, copilul nu se mai dezvolta natural, pe traiectoria fireasca, ci in functie de toanele parintelui. Copilul fie lupta sa castige mereu atentia parintelui, fie respinge si el parintele, provocandu-l in permanenta pe acesta sa aleaga intre a fi parinte sau nu, intre a se implica sau nu.
Teama de parinte se vindeca greu. De multe ori niciodata. In viata adultului ea este transferata in alte relatii si alte roluri: relatia cu superiorii, cu partenerii de viata, cu prietenii sau colegii.
Pe de-o parte, copilul timorat poate fi adultul nesigur in cautare de aprobare si mereu temator sa nu provoace respingere si dezaprobare. O persoana ce mereu cauta sa previna, sa preintampine un conflict, care se adapteaza la firea celuilalt.
Pe de alta parte, copilul care a avut curajul sa isi infrunte parintele si sa isi afirme liber personalitatea poate deveni un adult ce va face abuz de putere, ce va avea comportamente ostentative, obisnuit sa atraga atentia prin deschiderea unui conflict si crearea unei relatii de competitie. Asa isi va afirma puterea si isi va dovedi maiestria si dreptul la a fi apreciat.
In ambele cazuri, succesul si armonia sunt platite prea scump, ele se sprijina pe o rana nevindecata. Adevarat, uneori aceasta rana face ca alte trasaturi ale firii sa se intareasca. Dar cu ce pret? In final, tot va trebui sa oprim sangerarea chiar daca am facut in asa fel incat sa avem sange din belsug. Nu aceasta e solutia. Relatia cu parintii trebuie vindecata.
Vindecarea parintilor
Chiar daca suntem persoane de succes, adulti cu propriile lor familii si vieti realizate si credem ca am lasat trecutul in urma, daca inca mai tresarim la telefonul parintilor, daca inca ne mai apare in minte o replica a lor, inseamna ca, pe fond, nimic nu s-a schimbat. Rana e tot acolo.
Teama de parinti (sub forma anxietatii, dezgustului, a sacaielii, plictiselii, nemultumirii, rusinii etc.) ne indeamna sa reactionam ofensiv, mentinand astfel ostilitatea.
A vindeca inseamna sa avem o atitudine sigura si puternica, increzatoare in noi – asta ne face sa ne simtim cumva invulnerabili (nu aroganti sau indiferenti) – sa dam raspunsuri prevenitoare, calme, pline de grija. Sa ne alegem cuvintele si gesturile care ii ajuta sa se relaxeze. Este uluitor cat de usor dispare agresivitatea cand i se opune seninatatea, intelegerea si libertatea.
Lasati-va parintii sa reactioneze!!
Lasa-ti-i sa va investigheze, sa isi exprime parerea critica, sa va spuna ce sa faceti, sa va ingrijeasca etc. – asta stiu ei, asa inteleg sa se manifeste. Nu-i desfideti, nu-i violentati, nu-i ignorati. Reactia voastra la viata va apartine. Dar reactia voastra la ei ar fi de dorit sa fie blanda si ferma. Sunteti liberi sa va alegeti propriile formule de existenta. Si ei sunt liberi sa carcoteasca daca asa inteleg sa vi se adreseze. Nu e nici o drama in asta. Daca va abuzeaza puteti pune distanta fara sa pastrati ura. Uneori distanta e sanatos de mentinut si ani de zile – unii se vindeca greu. Daca distanta nu contine din partea voastra regret, nemultumire, dezamagire, furie, ura, atunci reapropierea poate fi rapida si curativa.
Vindecarea se mai produce si prin oferirea unui model diferit. Propria voastra atitudine fata de viata aduce o energie noua pentru ei – increderea voastra, lipsa de ingrijorare, destinderea, cunoasterea, intelepciunea, experimentarea, ii ajuta sa inceapa sa simta altfel viata. Copiii pot iesi primii din tiparul de teama. Ei simt mai bine fluviul vietii si sunt mai putin prinsi in trecut. In constiinta lor inca nu se aud toate vocile inaintasilor. Ei au de partea lor prezentul si viitorul. Parintii pot sa vada in gesturile rebele ale copiilor lor o dorinta uriasa de salvare, de iesire din tiparele constrangatoare, limitative, ale familiei si ascendentilor. Pe ei viata ii provoaca sa dea un raspuns mai bun la situatiile similare cu ale parintilor, sa sparga modelul transmis pana atunci: modelul de relatie cu viata, modelul de succes social, modelul de reactie la insucces, modelul de alegere a partenerului, modelul de alegere a prietenilor, modelul de stima de sine, de apreciere a propriilor valori etc.
Orice revolta, orice nemultumire, furie, respingere, ura, violenta, ascunde o rana, o durere, o trauma. Strigatul de libertate al copilului ascunde o durere uriasa, tipata de mult timp si neauzita de nici un parinte.
Copii incearca de foarte devreme sa isi vindece parintii. Fiinta lor pamanteasca este fragila, dar fiinta lor astrala este puternica si ancorata in lumile subtile din care incet coboara in viata adultilor. Ei simt orice schimbare de stare, de vibratie, orice emotie grava care ii tulbura pe parinti.
A ne vindeca parintii inseamna
- sa nu ne temem de opiniile sau bosumflarile lor
- sa nu dramatizam gesturile lor
- sa facem distinctie intre persoana noastra reala si cea pe care ei o percep ca fiind persoana noastra; aceasta distinctie ne va face mai putin vulnerabili la criticile, plangerile sau autoritarismul lor
- sa incetam sa ne mai consideram victimele lor, chiar daca ne-au ranit in cel mai dureros mod cu putinta; rana e o realitate, victimizarea inseamna eliberarea garoului si mentinerea sangerarii in permanenta
- sa nu ii demonizam, sa nu-i transformam in monstri; sunt doar fiinte coplesite de rolul de parinte
- sa luam NOI decizii in viata noastra si nu persoana pe care ei au modelat-o si o vad ca fiind noi
- sa renuntam sa le mai demonstram ceva
- sa acceptam faptul ca au facut greseli, sa luam nota intr-o maniera neutra de acest lucru
- sa-i frecventam atat cat ne face bine
- sa renuntam sa le reprosam comportamentul (dar asta nu inseamna sa il ascundem cand ei continua sa ne raneasca)
Termenii in care ne gandim la parinti creeaza campul nostru de influenta. Daca avem pentru ei sentimente de rusine, teama, nesiguranta, nemultumire sau ura, campul nostru va purta aceasta amprenta. La nivel subconstient vom transmite aceste emotii parintilor nostri intrand in rezonanta cu emotiile lor asemanatoare. Si in loc sa ne conectam la sentimentele lor bune, ne conectam la cele neconstructive, de control, competitie si nesiguranta. Campul nostru energetic devine astfel un camp de lupta.
Daca ne gandim la parinti prin prisma ranii noastre, nu vom putea sa ne schimbam emotiile si nici sa le mascam. Pentru ca rana stie doar sa sangereze si sa doara. Ar fi de dorit sa ne conectam la parinti cu alte elemente din noi in afara celor ce sunt ranite. Cu alte trasaturi de caracter, calitati, comportamente, atitudini decat cele mereu agresate – cu altceva in afara de teama, nesiguranta, timorare, sfidare, revolta etc. Asta ne provoaca sa descoperim cine suntem noi dincolo de partea noastra lovita. Ce calitati avem, ce aspiratii, care ne sunt slabiciunile si inzestrarile, virtutile si defectele.
Luandu-ne fiinta integral in posesie, ne va durea mai putin cand suntem loviti, pentru ca simtim lovitura prin intermediul intregii noastre fiinte si nu doar prin partea cea mai sensibila. Apoi, recuperandu-ne toata fiinta si luand in considerare toate calitatile noastre, devenim mai puternici si nu ne mai valorizam in functie de parinti, ci in functie de noi insine. In timp, nu mai simtim deloc durere, pentru ca nu ne mai expunem rana si nici nu mai exista abuzat si abuzator.
Ar mai fi un aspect al vindecarii vazut din perspectiva corpurilor energiilor subtile: parintii au nevoie ca noi sa ne vindecam de suferinta din trecut. Asa ii eliberam si pe ei de povara neajunsurilor ce ni le-au provocat. Reactionand fata de ei altfel decat prin suferinta, asa cum ne-am obisnuit, schimbam karma lor, karma noastra, karma copiilor nostri si karma familiei. Vindecandu-ne, ne eliberam copiii de responsabilitatea de a trece un test pe care noi nu l-am trecut si de a da raspunsuri mai bune decat am dat noi problemelor relationale. Asa se face ca vindecarea noastra se propaga in toata fiinta noastra, interconectata la niveluri subtile cu toate fiintele ce au legatura cu trecutul nostru, dar si cu viitorul nostru.
Vindecandu-ne inima si relatiile cu parintii, ne vindecam si ne mantuim neamul! Pentru ca fiecare copil este o expresie a crucii pe care sufletele acelui neam s-au urcat fara sa se mantuie – au suferit fara sa transceanda trauma si sa vindece rana.
de Camelia Patrascanuwww.horoscoptv.ro
Buna Camelia
am revenit dupa atata timp,pentru a-ti multumi . Sfaturile tale m-au schimbat,am mai multa incredere in mine,ceea ce si fiica mea a observat. Acum lucrurile au intrat in normal pentru amandoua,pot spune ca s-a maturizat si ca ne intelegem foarte bine.O simt aproape,are nevoie de sfaturile mele,chiar ea ma intreaba de multe ori”mami e bine asa sau tu ce zici” Sunt fericita pentru ca mi-am recapatat increderea in mine si m-am regasit.Totodata am incredere in ea, in destinul ei si nu a mai fost nevoie de consiliere psihologica,deoarece mi-am impus sa gandesc pozitiv si prin asta sa-i transmit starea mea de bine.
Iti multumesc inca o data.
Cu mult respect
Siona
Va imbratisez cu inima pe amandoua!
Domnisoara Andreea, locuiti intr-o casa ori bântuita de entitati negative, ori de nebuni…
Fugiti din acea casa! va distrugeti! este inadmisibil sa saruti o mama beata, sa te rogi in genunchi sa nu mai bea, si ea sa continue sa faca circ in fata copiilor, a vecinilor! Va distrugeti!
Chemati si un preot sa mai sfinteasca!
Acolo s-a incuibat ceva rau.
Mergeti inainte cu Dumnezeu. Nu vedeti ca nimic din atitudinea dumneavoastra, plina de caldura si de dragoste, plina de sacrificiu de sine(vorba domnului Felix!), nu-i imbuneaza pe cei doi parinti? Mama ori este mama, NU copil, ori o betiva! Sa plece, sa nu mai vina! sau plecati dumneavoastra!
Este ceva strigator la cer!Este uzant si sordid ceea ce face mama dumneavoastra.I-ati invatat corcoliti si lasa acesti parinti greoi si nesimtiti(scuze, dar asa este!) toata POVARA lumii si marasmul vietii lor pe umerii fragili ai dumneavoastra!
Si lasati-o mai moale cu iertarea si cu pupaciunile, incercati sa-i spuneti doamnei MAME ca este o neispravita…ca nu o PUTETI iubi, ca EA trebuie sa se schimbe din TIRAN in mama adevarata, da, de ce nu? Exista psihologi, medici…ea il are fara doar si poate pe cel rau cuibarit in ea! Nici lui Dumnezeu(si va spun acestea fara a fi o mistica) nu-i place o casa cu batai si certuri! Plecati, ca sa va salvati! cautati aiurea un job, poate nu in România! spalati-va de acel rau, dati cu aghiazma…, rupeti-va de acel loc. Anuntati politia sa vina sa faca ordine. Abia atunci parintii poate se vor trezi din bautura si din rautate, si le va fi rusine de lume, daca nu de copii! Psihologia merge cu cine merge, dar nu si cu oamenii ticalositi, care beau ca porcii.
Doamna Camelia (care e extraordinara) a incercat mai fin sa va spuna sa va salvati, dar mie mi se urca sângele la cap. Chestiile pe care le faceti dumneavoastra sunt dulcegarii, care nu merg la astfel de parinti. Luati-va viata in piept si lasati poezia, ca aici nu e loc de asa ceva! Pentru a scapa de rau, parasiti acea casa, dar chemati si un preot bun in prealabil, sa sfinteasca acel loc. Lasati invataturile New-age-ului, eventual, si “siropurile” pentru altii,cu o viata mai usoara, fara conflicte…, aici la dumneavoastra e vorba de tensiuni permanente care se creeaza cu buna stiinta din partea mamei si a tatalui! In mileniul trei nu se mai traieste ca in Evul Mediu. Viata e scurta, traim vremuri grele. Ori se schimba parintii, ori ii schimbati dumneavoastra. Mult succes, si Doamne ajuta.
LA MULTI ANI!!!! Copilul vindecator…foarte interesant…uneori,nici macar nu constientizam ca trebuie sa fim vindecati…alteori stim, dar nu cunoastem drumul spre VINDECARE.Fiul meu,implineste astazi 9 ani.Sunt fericita,dar si trista! Credeam ca il inteleg,ca-i pot fi aproape…dar, undeva,s-a rupt ceva…stiu ca gresesc(desi ii dau libertatea de a alege),dar nu stiu unde…MULTUMESC PENTRU TOATE ARTICOLELE SI DIALOGURILE DIN CARE POT INVATA!!!CU PRIETENIE,lluminita.
Dupa 3 zile de la disperarea mea , cand VAD LUCRURILE cu totul ALTFEL, multumesc tuturor pentru sfaturile pretioase, va ofer toata afectiunea mea si e corect sa impartasesc cu voi si bucuria mea!
Cand sunt trista , sunt trista! traiesc tristetea in profunzime pana gasesc acolo fericirea!…exista echilibru , iar viata inseamna sa traiesti cate un pic din toate!
Nu sunt dezamagita, nu sunt o victima, nu-mi plang de mila, gasesc mereu un motiv sa rad sau sa fac glume!…ma simt atat de bine cu mine,cu fratii mei, cu tot ce ma inconjoara, nu exista zi in care sa nu rad, sa rad cu fiecare celula care ma compune!Traiesc in armonie.
Sa iert, inseamna detasare, sa ma uit la omul care, APARENT, m-a ranit si sa simt liniste, pace, intelegere, recunostinta chiar!…Sa iert inseamna sa vad dincolo de fapte, sa privesc sufletul omului, sa inteleg ca unii oameni n-au capacitatea de a intelege, ca n-au avut acces la informatie, la educatie, sa le vad suferinta, frustrarea si sa-i inteleg! E ca si cum as privi un copil bolnavior, suferind , cum as putea sa n-am compasiune, sa n-am intelegere!
M-am surprins uneori tipand in exterior, insa in interior eram calma, eram linistita! nu simt pareri de rau…nu simt furie, nu simt revolta….Erau vorbe si atat, care voiam sa aiba efect, sa fie semnal de alarma.Si daca n-au avut efect am acceptat! N-o sa le privesc ca esuari! Am invatat lectiile repede si sunt atat de recunoscatoare pentru asta!
Cand mama imi spune ca sunt in stare de nimic , ca cutare are serviciu, ca cutarea si-a luat viata in piept, imi da exemple fel si fel….Nu ma afecteaza deloc. E ca si cum m-as uita la un film fara sonor! se apara cum poate… eu stiu asta si o iubesc! Cred ca o iubesc mai mult pe mama mea beata, si ii spun intotdeauna c-o iubesc! Acum mai mult ca niciodata… o imbratisez cu dragoste!…Totul e perfect asa cum e!
Am initiat niste activitati distractive! Suferim, suferim, dar trebuie sa ne si distram! Maine mergem cu mama la patinoar, pentru prima data in viata ei
,azi a probat patinele si merge foarte bine (fara gheata 
),apoi cateva zile la munte, sper sa fie zapada!….ii voi face programare la doctor si la psiholog, si o voi insoti!…Vom merge la shopping si ii voi arata partea din ea, pe care a uitat-o!…Nu sunt plina de speranta! Nu astept ceva de la toate astea!…vreau doar ca pe langa momentele urate sa traim si momente frumoase!
Sustinut ideea ca parintii trebuie sa aiba o viata in afara copiilor lor, ca nu trebuie sa se sacrifice,sau sa se dedice total copiilor, obligatoriu,….. CI… sa se gandeasca la ei in primul rand,sa se iubeasca atat de mult ca sa aiba de unde impartasi, imparti iubire!…Sa fie egoisti in, sensul bun.
Sunt CREATOAREA DESTINULUI MEU! Sunt neinfricatata!Sunt increzatoare!
Sunt RECUNOSCATOARE!!!
Va imbratisez cu drag!
Ce puternica esti!
Timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se
cuvine sa fim, avansam, ne oprim si dam inapoi la ordinele lui..(Jose Saramago)
Ce suflet frumos ai sa-i faci zilele frumoase!
Buna,Andreea!Deci…asteptam vesti de la tine!!!
Cum a-ti petrecut?Sau inca sinteti la munte?
Ma bucur enorm pentru tine si sper sa fie un mic pas spre un nou inceput,altul mult mai bun pentru tine si familia ta!
Sa aveti”Sarbatori fericite!”
….BUNA CAMELIA, FOARTE INTERESANT ARTICOL….SI COMENTARIILE,, MA NUMAR PRINTE PERSOANELE MULT INTERESATE SA CITEASCA SI MAI PUTIN SA COMENTEZE,,ABSORB”(sa zic asa)PUNCTUL PE ,,I” IN PUTEREA SENZIBILIZARII FIECAREI(ui)CITITOR.ITI MULTUMESC ,CA EXISTI SI AM MAREA RUGAMINTE SA NE SCRII UN ARTICOL SI CUM ,,STA TREABA” CU COMPATIBILITATEA DINTRE COPII SI MAMA ,COPII SI TATA, IN ASTFEL DE SITUATII??? CUM AR FI CAZUL ANDREEI….SA INTELEG MAI BINE ,DE CE IN ANUMITE SITUATII,S-AU LA ANUMITE VARSTE,FETELE NU SE INTELEG CU MAMELE,S-AU NU-SI POT SIMTI APROPIATI COPII,FORMA ASTRALA(mai bine zis)DINTRE INTELEGEREA A DOUA FIINTEA APROPIATE,PENTRU O SOCIALIZARE MAI BUNA .MENTIONEZ CA NU SUNT PSIHOLOG,DAR ESTE INTERESANTA ABORDAREA ACESTE-I TEME, INTR-O LUME IN CARE,VITA,TRAIUL,SUNT DIN CE IN CE MAI GREU DE SUPORTAT. MULTUMESC MULT, O ZI BUNA!
Cami, ma simt ca jurnalul de la ora 5
(
(…..parintii mei fara minte, s-au certat atat de rau, incat tata a luat cutitul in mana….nici nu vreau sa ma gandesc 
(…nu stiu cum a fost exact doar ca mama a fugit pe scari amenintata de acest cutit….s-a dus la sora ei, m-au sunat amandoi sa-mi povesteasca noua isprava,…eram terminata.Tata plangea, se scuza, isi gasea motivatii …mama era indurerata ca uite ce i-a facut bruta…..insa eu …ma gandeam doar la fratiorul meu care vazuse horrorul:((nici nu vreau sa ma gandesc ca i-a marcat existenta…. dar parintii mei minunati dupa cateva zile uitasera totul!
Mi se rupe sufletul cand vad vanataiele mamei mele! dar …. stii ce-a facut dupa conversatia cu mine? si-a luat poseta groazei langa ea si …daca poti sa crezi…am ajuns la ”performanta” de a auzi ”desurubarea” capacului de la sticla de vodka….apoi si-a sunat surorile sa se planga , ca uite ce a patit din nou….ca ”uite Andreea tine cu tata-sau, ca nu voia sa vin acasa!”…surorile sale ii cunosc dependenta, sigur ca atunci cand nu vezi, e mai putin ingrijorator ….si da, Cami, chiar nu voiam sa vina! Singurul care se bucura a fost tata! poate si fratiorul meu de 11 ani!…..scumpul meu care in urma cu cativa ani, cand eu eram departe si nu puteam sa fac nimic,a asistat la o scena …abominabila
Se potrivesc perfect cei doi, in povestea asta noi 3 suntem in plus! Imi imaginam ca intr-o zi voi avea o casa si imi voi lua fratii sa locuim impreuna, noi singuri, ca ii voi proteja si intretine.
Dar , din nu stiu care motiv , nici macar un job nu am!…am mai scris asta o data aici. Univesul se opune si nu inteleg mesajul sau!….dar accept… am spus mai demult ca eu nu accept jumatati de masura ”ori voi avea totul ori nimic”…se pare ca nimic, dar am libertatea de a fi ce vreau eu sa fiu, poate fara cariera dar libera sa visez frumos, sa am un suflet frumos, sa iubesc neconditionat!…
Stiam ca mamele devin fiare pentru a-si proteja copiii! I-am spus ca nu ne iubeste pentru ca ne-a permis s-o vedem asa!Pentru ca mi-a aratat ce inseamna relatia de cuplu, pentru ca mi-a exemplificat cum ar trebui sa fiu tratata de un barbat, pentru ca sunt un adult handicapat care isi goneste partenerul, care vede iadul in casatorie!!! S-a aratat mandra, m-a intrebat daca imi place ce i-a facut tata! in trecut o compatimeam, o imbratisam si o rugam sa ia atitudine! ii spuneam ca e frumoasa,ca o admir pentru puterea ei,pentru curaj,generozitate, pentru ca a sadit in mine dorinta de aspira la o viata frumoasa,de a-mi depasi conditia….. si o voi sustine in orice hotarare!…poate se prefacea ca ma asculta, simturile ii sunt amortite, poate se gandea ca trancanesc aiurea si ea are chef doar de o tarie…
Dar astazi, am decis sa nu ma invinovatesc pentru orice s-ar intampla! practic asist la o sinucidere lenta, mama se trateaza cu pastile si pe ascuns vodka……si vestea proasta e ca nu pot sa fac nimic!!!
Anul trecut, i-am propus sa divorteze dupa un alt cosmar! A plecat la serviciu in strainatate, dupa ce noi copiii, am petrecut o noapte de groaza, caci tata o ameninta cu moartea, mama replica furtunos….era care pe care!venise si un prieten sa ma acompanieze dar nu s-au rusinat….in sfarsit … pacea s-a instalat in casa nostra!…insa dupa un timp, ,mama uitase, il suna pe tata, ii trimitea salariul ei….iar eu imi retrasesem sprijinul! ….mi-am dorit sa nu mai vina acasa, sa stiu ca e bine, ca e sanatoasa, dar nu voiam s-o mai vad!
Azi, in timp ce le scriam scrisorile mele intelepte il observam pe tata care mi-a cerut permisiunea sa-mi vorbeasca! aveam servetelul cu manunchiul de par in mana si i-am spus soptit, staruitor si printre lacrimi: ”te rog, nu vreau sa vorbesc cu tine, te rog”….stii Cami?…am observat ca tata aparent nepasator, tacea, se uita la TV, dar isi atingea-freca usor unghiile degetelor si avea ochii parca umezi!se simtea atat de murdar,de vinovat, nu mai stia cum sa ne impace….apoi si-a facut rugaciunile , e pios din cale afara, si mi-am expus parerea referitoare la Dumnezeul sau…am fost si eu f religioasa pana la 20 de ani,dar apoi i-am considerat falsi pe oamenii care merg la biserica!…ei revin acasa si se cearta, se insulta,se lovesc, sau, in biserica fiind, se uita urat, gonesc oamenii sarmani(cersetorii)cu duritate si te mustra daca nu le convine ceva, apoi tin post si barfesc, se roaga, dar judeca aproapele cu multa severitate…eu nu vreau sa iau parte la asa o fatarnicie si inselatorie….
Dumnezeu inseamna iubire!Dumnezeu inseamna iertare!Dumnezeu inseamna rabdare!
L-am vazut de multe ori pe tata plangand! i-am auzit durerea, i-am sters lacrimile, am inteles ca educatia nu i-a permis sa imite un altfel de comportament! dar….s-a ramas la asta, la vorbe si atat, la psihologie ieftina fara solutii vizibile si am renuntat…sa-i mai vorbesc!
…tata inca pastreaza scrisorile mele, tata se emotioneaza mult mai usor! eram prietena buna cu tata in copilarie! adoram sa vizionam filme impreuna, sa stau pe umarul lui si sa radem impreuna!…astea sunt amintirile cu care vreau sa raman!…chiar daca relatia nostra e atat de deteriorata…eu il iert! ….el nu se iarta, si are impresia ca toti il uram!
Cred ca in neamul nostru exista multa, multa ura! si mai ales din partea tatalui, toti oameni bisericosi de altfel!…dar poate ca sunt eu aici ca sa iert tot ce nu au reusit ei sa ierte!poate nu.
Tata sufera enorm ca mama bea, dar cine loveste nu are niciodata scuza, nici macar nu mai e judecat ci condamnat direct!:(
Mi-ar fi placut sa fiu psiholog, medic , sa ma dedic unor cauze bune, de suflet, sa ofer ajutor, blandete…insa nu am avut noroc sa am memorie buna, talent, nu stiu…cred ca mi s-a potrivit mai bine meseria de somer!
Cami, iti multumesc!!!Mesajul tau m-a ajutat enorm!…e extrem de dureros ce ti s-a intamplat in copilarie!!!:(( Ai iertat, dar in ce relatii esti acum cu parintii tai?…cu mult drag, Andreea.
Am sentimentul ca mama ta vrea sa aiba dreptate mai mult decat sa se salveze. Vrea sa invinga in lupta cu tatal tau. Si nici unul dintre ei nu realizeaza ca transforma copii in proiectile.
OK. Trebuie sa admitem ca scoala ne invata prost – eu am prins vremurile in care Cuore plangea de dorul maica-sii si ea de dorul lui… – cand ne aplica doctrina: parintii te iubesc neconditionat si iti doresc binele. Asta te obliga la reciprocitate. Dar cand realitatea contesta doctrina si propria ta inima iti spune ca in conflictele familiale nu e vorba catusi de putin de iubire te afli pus intr-o situatie ingrata: ori accepti ca parintii nu stiu sa-si iubeasca copiii si sunt mai mult furnizori de material biologic si companioni semi-atenti ai copiilor lor, ori accepti ca tu esti prost si nu stii ce e aia iubirea parinteasca contondenta, silindu-te sa accepti ca normala violenta si batjocura. Amandoua alegerile te ranesc.
O alta cale este sa accepti ca realitatea ESTE CEEA CE ESTE. Si sa accepti ca parintele nu este atotstiutor, atotiubitor, multipotent. Este…. ce este, cat este, asa cum este. Asta te ajuta sa nu le mai pretinzi sa fie mai buni. Ar insemna sa suferi la infinit. Te elibereaza pana si de insistenta de a-i salva, intelegand ca asta este o decizie persoanala si se poate materializa in functie de gradul lor de constienta si constiinta. De aceea, asa acum spunea Felix, unii nu se trezesc niciodata din cosmar, ba mai mult, si-l justifica, il alimenteaza, si-l iubesc. Acestia n-au remuscari, regrete sau nu sufiecient de profunde pentru a-i transforma.
Dar se poate face altceva.
Daca tu nu le mai pretinzi sa fie mai buni decat sunt, mai destepti decat sunt, mai atenti si iubitori decat sunt, nu mai ai asteptari nerealiste (desi legitime in calitate de copil) si deci nu mai ai dezamagiri. Ne mai fiind victima nu mai esti ranita. Iar ei nu mai sunt calaii tai ci doar persoane din familie cu car enu te intelegi. Si astfel, e ceea ce poti face bun pentru ei -parintii tai sunt protejati de intelegerea si iertarea ta realiste si nu mai sunt, in fata VIETII, retrogradati karmic.
Andreea, suferinta prin care treci tu si fratii tai (indraznesc sa-ti spun sa-ti ajuti fratii dar sa nu faci din asta scopul furios-trist al vietii tale pentru ca iti vei distruge propria fericire continuand astfel sirul ratarii realizarii sentimentale personale) te invata CUM sa iubesti. Da, e o stiinta a iubirii. Una din cele mai grele lectii e sa dai unui om nu cat ai tu in inima (iubirea nu e o desertare grabita a sentimentelor ca si cand ai vrea sa scapi de povara lor) ci cat poate el sa primeasca, lasand pe mai tarziu, la dispozitia lui, inima ta. Dar da-i cat cere, cat poate primi atunci. Asta te ajuta sa intelegi ca poate parintii tai nu pot primi salvarea pe care tu vrei sa le-o oferi/impui. Ei vor sa fie iubiti altfel – acceptati in dezastrul lor, judecati mai putin, evitati daca asta te ajuta sa-i ajuti sa nu fie calai, intelesi si iertati. Asa ii poti iubi acum. Si cu intelepciune neprovocandu-le furia care ii va transforma din nou in abuzatori.
Imbratisari!
Mergeti si faceti psihologie, medicina sau o facultate care sa va canalizeze constructiv, energia de salvator. Dar faceti-o in cunostinta de cauza, altfel veti avea parte numai de nefericire. Psihologia, daca va place, va ofera nenumarate posibilitai, prin meseriile pe care le puteti practica, de-a ajuta oamenii. Iar acolo, sunteti obligata, pentru a fi un bun profesionist, sa invatati cum sa ajutati fara a va atasa de rezultat. Universitatea Spiru Haret, pare a avea o foarte buna sectie de psihologie, in pofida scandalurilor relativ recente.
Cat despre memorie, asta se poate imbunatati, desi cred ca, credinta intr-o memorie proasta o face sa functioneze si mai prost – tot din experienta, pentru ca mama imi tot critica memoria in copilarie, am ajuns sa cred ca am o memorie proasta, si intr-adevar nu tineam minte multe lucruri petru ca nici nu ma mai osteneam, ca de, daca tot n-am memorie…
Partea cu iertarea mi se pare mie greu de digerat. Eu nu stiu ce inseamna asta, ce simti cand ierti, ce se-ntampla intre cele doua persoane implicate. Se tot vehiculeaza ideea asta de iertare iar pe mine ma-nebuneste ca nu reusesc s-o percep ca ceilalti semeni ai mei care se lauda ca l-au iertat pe ixulescu care le-a facut rau. Adica ce-au facut, au uitat incidentul, l-au sters cu buretele sau au fost ei marinimosi si l-au absolvit de vina pe abuzator?
A scris Camelia un articol in care aparea o teorie a iertarii, in care, in sfarsit, m-am regasit si eu. Eu cred ca atunci cand apare cuplul abuzator-victima, prin sentimentele ce le proiecteaza, se creaza o legatura energetica f. puternica la care niciunul nu-i dispus sa renunte pentru ca hraneste o parte importanta a lui. Iar in capul meu, iertarea presupune ruperea acestei legaturi, dar complet, fara sa mai ramana nimic; nu uitarea, nu ipocritul “te iert” abia asteptand sa te razbuni…si aici nu vorbesc despre actiuni constiente, asta se intampla inconstient, celor care nu vor sa aduca la nivel constient faptul ca sunt parte a problemei. Pentru ca, dupa mine, e mai sanatos sa-ti spui ca dom’le, te urasc pentru ce mi-ai facut pana cand o sa pot eu accepta ca e si vina mea, decat, presati de credinte sau chiar persoane, sa-ti inabusi resentimentele sub o asa zisa fatarnica iertare.
Or partea iertarii parintilor mi se pare…cum sa exprim cel mai bine, cumva fara rezolvare, pentru ca legatura cu ei, este perena.
Daca te-au ranit foarte tare, atunci poti doar sa te vindeci si sa nu le mai permiti s-o faca, iar dvs. sunteti in pozitia asta. Si, va veni si vremea cand veti simti compasiune si dragoste neconditionat de actiunile lor chiar daca uneori, tot mai rar, ii veti mai invinovati, ii veti mai detesta. Atunci va insemna ca sunteti stapana pe viata dvs., atunci ii veti privi cu o mare intelegere si bunavointa.
Si daca tot aveti timp, citit, faceti terapie sub o forma care vi se potriveste, faceti sport, faceti ceva, nu lasati depresia sa se instaleze. Si vorbiti cu ei, zic eu, spuneti-le ce va doare, cu riscul de-a nu fi inteleasa – cel putin nu acum. Pentru ca, in timp, vorbele dvs. s-ar putea sa atinga ceva din ei si sa produca o schimbare atunci cand nu va asteptati. Nu va temeti sa va exprimati sentimentele, oricare ar fi ele, de iubire, de ura, de furie, fata de ei, fara sa-i raniti, evident. Pentru ca asa, poate vor “vedea” dezastrul pe care l-au produs. Pentru ca, ei sunt responsabili pentru dvs., nu dvs. pentru ei. Ajutati-i sa se responsabilizeze, daca puteti, este cel mai mare ajutor pe care li-l puteti da.
Buna;Andreea!Nu stiu daca mesajul acesta ii in mod special pentru tine,dar as vrea sa adaug o parte din povestea vietii mea,pentru alte mame care cred,ca a sta o viata cu sotul care le bate este o solutie de a-ti creste copiii!Primul mesaj al acestui site este al meu(nu vreau sa mai repet povestea copilariei),asa ca as trece la capitolul CASATORIE!M-am casatorit foarte repede(la 20 de ani)dorind foarte mult sa-mi intemeiez o familie,pentru a avea un loc al meu unde sa stiu ca sint ACASA,iar la 21 de ani il aveam deja pe fiul meu!Dupa 7 ani de casatorie a inceput sa ma loveasca pe motive foarte puerile(de ce il deranjez cind este la un pahar de bautura cu seful lui ,pentru a merge sa ii cumpere medicamente copilului bolnav,altadata de ce nu il duc cu masina la un bar din localitatea invecinata sa poata bea cu un prieten de-al lui,altadata de ce i-am cerut explicatii pentru ca si-a lovit un verisor care imi povestise despre o aventura de-a lui cu o fosta prietena) si multe altele,cam la fiecare 3-4 luni mai luam cite o serie de bataie(o data scotindu-mi si certificat medico-legal)!Cum a inceput sa ma loveasca dupa 7 ani de casatorie,am crezut si am sperat ca au fost doar niste nefericite accidente,in final dindu-si seama de greselile pe care le face si ca v-a inceta!Dar…dar,asteptarea a fost in zadar!Iar dupa inca 3 ani am divortat,eu plecind in strainatate,neavind posibilitatea sa-l iau pe cel mic cu mine l-am lasat cu el si cu mama lui!Vreau sa adaug,ca pe cel mic nu l-a lovit niciodata si plus de asta o aveam si pe mama lui de partea mea!Au fost ani grei pentru mine si copilul meu,si numai cine a trecut prin asa ceva stie ce inseamna acest lucru,dar…D-zeu a fost de partea mea si acum nu regret nici un moment faptul ca am plecat de ACASA!Au fost momente grele si pentru fiul meu(imi povesteau vecini),dar anul trecut in una din datile in care a venit la mine am vorbit cu el despre toata relatia care am avut-o cu tatal lui si…M-A INTELES!In masura in care ma poate intelege un copil de 14 ani,nu am incercat sa dau toata vina pe tatal lui,pentru ca acum vad altfel lucrurile si sint convinsa ca aveam si eu partea mea de vina,dar sint multumita,ca intr-o oarecare masura nu am ramas acolo,pentru ca fiul meu m-a scos de vreo doua ori din miinile lui,altadata am luat eu un cutit si i l-am dat ca sa ma omoare decit sa ducem asa o viata(fiul meu fiind de fata cind am facut acest gest),dar eram prea disperata si nu am tinut cont de acest lucru in acel moment,acum regretindu-l enorm!Ceea ce doresc sa scot in evidenta este faptul,ca nu regret absolut deloc ca m-am despartit,regret ca nu am facut mai mult pentru fiul meu,de al lua cu mine sau nu stiu cum sa fi procedat(in acel moment nevazind prea multe posibilitati de scapare impreuna cu el),dar la cum ma inteleg acum cu el,la faptul ca vede unele diferente dintre mine si tatal lui,faptul ca-mi spune ca ma iubeste,ca este aproape un elev model in clasa,ca vorbim la telefon cite in luna si in stele cite 30-60 min.,pentru mine sint realizari imense!Vreau sa mai adaug,ca acum vorbesc cu fostul meu sot,dupa o buna perioada de timp in care nu a vrut sa vorbeasca cu mine si nici sa mi-l lase pe fiul meu sa vina la mine!
De aceea,ma repet,MAME CARE SINTETI BATUTE DE SOTI,nu stati cu ei,nu merita sa va distrugeti vietile si sa regretati,apoi, ani pierduti!
Iar un alt exemplu as dori sa adaug aici,sora celei mai bune prietene a mea,avind un copil tot de vreo 14-15 ani si ea apucindu-se de bautura(sotul batind-o si fiul ei vazind certuri si scotind-o de multe ori din miine lui)la un moment dat le-a spus:
“-Voi ma aduceti in situatia sa ma sinucid!”,astea fiind cuvintele unui copil de 14 ani,si atunci credeti ca merita sa sacrificati copilaria unui copil,el fiind la Colegiul National de Arta,iar in ultimul timp lasind scoala pe ultimul loc?
As dori sa adaug doar,un citat al lui Octavian Paler:
“Nu in putine cazuri,femeia si barbatul nu stiu sa se desparta la vreme.Asteapta sa dispara tot ce i-a apropiat si legat,pina ajung sa le fie sila de ei.In loc sa transforme despartirea insasi in ceva deosebit,de care sa-si aduca aminte cu duiosie mai tirziu,tirasc un sentiment de dragoste ca un hoit care miroase urit.”
Liliana,felicitari pentru curajul tau!
nu regreta gestul ala, s-a intamplat , a trecut, te-ai desprins! trecutul e trecut! Acum esti alt om. cand esti constient de tine, nimic nu te poate atinge!
Multumesc.
Ajutoooooorrrrrr…..cineva sa ma ajute!!!
Nu stiu ce sa fac! am vorbit , am scris , m-am revoltat, m-am detasat….am crezut ca am iertat!!!…nu mai stiu nimic! situatia e asta:
Azi s-a intors tata acasa! Mama era beata, are problema asta de foarte multa vreme, de cand ma stiu, si ma stiu de vreo 20 de ani,iar azi am 25. A vazut-o si mama a inceput sa vorbeasca, iar tata a lovit-o! S-au imbrancit serios, mama a tipat, iar eu tremuram, imi batea inima tare dar eram decisa sa nu intervin! am stat in camera mea repetand: ”Ma eliberez de orice suferinta, ma eliberez de orice tristete, ma eliberez de orice grija!Universul e compus doar din bine, restul e inexistent!”….dar la un moment dat, coplesita ca noi copii eram in discutie si faceam parte din razboi am spus: ”Va interzic sa ne mentionati, nu stiti ce e iubirea, voi nu ne iubiti, va place sa traiti asa , asta e tot!”…atunci am vazut-o pe mama plina de sange pe fata! nu m-am lasat induiosata! era prima oara totusi cand o vedeam asa! se atingea pe fata si ezita sa se spele. I-am spus: ”Iti place nu-i asa?? te simti victima! si iti place!” cred ca ramas uimita ca de data asta nu am facut nimic, nu l-am indepartat pe tata, nu l-am lovit!…de multe ori l-am lovit, l-am vazut ca un agresor, l-am considerat un monstru, mi-am infipt unghiile in obrajii sai si i-am lasat urme de sange! l-am injurat si m-am revoltat ca a fost el barbatul din viata mea care m-a lovit, el tata! m-am revoltat si am aparat femeile de monstrii astia, victime la randul lor!!!:(
Am vrut sa-mi salvez mama de alcool si de barbati de astia! dar atunci am vazut pentru prima data ca mamei ii placea sa se lamenteze, sa traiasca asa, sa bea, sa plece la serviciul ei din strainatate si s-o aud beata atunci cand ma suna! iar cu tata se purta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat!
Nu a divortat, nu a renuntat sa bea chiar si dupa ce i-am spus c-o inteleg, dar viata inseamna doar fericire, nu lupta, nu ura, nu prostii! am invitat-o sa deschida ochii! dar ea nu a vrut!
am suferit cumplit si am hotarat sa tac!
Dar azi…..
azi dupa ce tata , a plecat la supermarket ….am vorbit din nou cu ea….insa era mereu in defensiva si imi vorbea de bani! eu spuneam ca nu vreau bani…”Imi vreau mama inapoi(strigam), Vreau sa fii prezenta cand vii acasa , nu sa te vad distrusa pe pat,mirosind oribil, vreau sa te iubesti, vreau sa te salvezi!!!VREau sa te ierti!!!”
Apoi a sunat pentru prima data la politie! sa-si denunte sotul- asa a spus! am lasat-o cateva minute si am luat intrerupt apelul! ..voia certificat sa dovedeasca abuzul! ….voia jumatate din apartament, voia razboi, voia lupta….iar eu spuneam ”nu asta e calea, invata sa ierti, renunta la lupta, renunta la ura!! ”
Si apoi……am vazut un manunchi de par proaspat vopsit odihnindu-se pe pat….m-am cutremurat,:((( m-a sfasiat durerea, am inceput sa plang si nu voiam sa pic testul Universului!:((….nu voiam sa-l judec si sa-l urasc pe tata!…… Am strans parul si l-am invelit intr-un servetel!!!!:((….nu stiam ce sa fac…asa ca am plans!n
Mama se afla in negare! mama nu vrea sa recunoasca adevarul evident!
cu tata nu vreau sa mai vorbesc! tata a devenit oarecum doar o persoana, o fiinta si atat, pe care o evit si nu vreau s-o judec!!!
….. pe mama vreau s-o ajut!vreau s-o salvez si totusi nu pot sa fac nimic pentru ea! am incercat in trecut cu multa iubire si intelegere, dar nu a mers!….le-am scris scrisori, mama m-a blestemat cu ochi plini de ura si mi-a spus ca n-o sa citeasca niciodata scrisoarea mea! ea crede ca tin cu tata, ca o vad vinovata de tot, …….. e si divortul o solutie….dar nu asa cum vrea ea, cu razboi, cu certificat medico-legal, cu lupte pentru adevar, pentru dreptate!……….nu mai stiu nimic……
VA ROG, CINEVA SA MA AJUTE, sa ma lumineze!!!! VA rog!!!!:((
A trebuit sa stau un pic sa-mi revin dupa mesajul tau…. Nu am cuvinte, nu ma pot gandi prin ce ai trecut. Nu stiu daca esti cu adevarat un om puternic. Dar familia ta cu siguranta te-a ajutata sa devii.
Este adevarat, razboiul parintilor este al lor. Dar uneori nu poti inchide usa dormitorului si cu asta sa lasi razboiul lor la usa. Lupta lor intra in camera ta, in celulele tale, in viata ta. Asta te obliga sa iti dai seama ca in spatele a ceea ce oamenii numesc lucrurile lor, exista un al lor mai adanc, INALTERABIL. Asta descopera copii abuzati, detinutii, dezmostenitii sortii care nu mai au nimic al lor, uneori nici corpul lor nu le mai apartine. Si totusi, dincolo de definibilul al meu exista un indefinit EU, mai valoros, mai profund, inatacabil, inalterabil. Si injunghiat, violat, ranit, alungat daca esti, iti ramane acest EU dat de D-zeu pe care nimeni nu ti-l poate lua. Sinele. Spiritul. INIMA. Centru fiintei tale divine. Iti spun asta ca sa sti ca se vede in mesaj acest al tau pe care deja incepi sa il iei in posesie.
Mama ta este in faza in care nu poate concepe despartirea decat in forma ei de razbunare, revendicare, in care sa-si tipe asteptarile inselate, tradarile si neiubirile la care a fost supusa. Da-i voie sa isi tipe naduful. Daca vrea sa mearga la politie nu te opune. Daca simti ca nu e bine trage de timp dar nu ii face opozitie. Furia si razbunarea fac parte din procesul ei de vindecare. Ai trezit-o, e adevarat. Ai trezit-o neluandu-i partea. O obligi sa isi priveasca viata si sa si-o revendice, sa si-o ia inapoi. Stii care e urmatorul pas? Un regret enorm. Un sentiment cumplit de irosire. Intelegerea faptului ca avea de ales, ca putea alege altfel, ca v-a expus, ca v-a ranit ii poate ucide trupul la propriu. Stiu oameni care atunci cand s-au trezit n-au mai putut merge inainte, n-au mai vrut, nu s-au mai considerat demni. Regretul si cainta e o capcana ce poate atrage lipsa dorintei de a mai trai. Multi parinti fac asta cand descopera ca puteau fi mai buni cu copiii lor si ca puteau face mai mult cu viata lor. Stiu, nici sa continue pe calea evadari din realitate nu este o solutie. Dar ca sa faca fata realitatii pe care n-a vrut s-o vada ani de zile trebuie sa n-o ameninti cu aceasta realitate. Si sa nu-i pui in carca trecutul si epava vietii ei. O vor coplesi. Andreea, cred ca nu ai incotro si trebuie sa fii prevenitoare cu mama daca inca iti pasa ce se intampla cu ea. Incearca sa faci asta fara sa te expui pe tine – ca un terapeut. Eu a trebuit sa fiu, alaturi de fratii mei, terapeutul parintilor nostri fata de care adoptam un comportament prevenitor de multe ori. Le stiam furiile si razbunarile cand nu eram cuminti cum voiau ei. Pentru cativa bani luati de pe dulap de un frate subscolar am fost pusi cu mainile pe foc, intr-o sceneta inchizitoriala care mi-a torturat mintea ani la rand. Da, prin rabdarea, iertarea, prevenirea si intelegerea noastra noi ne vindecam parintii. Si plecarea noastra poate fi o forma de vindecare, si parasirea lor este o forma de vindecare uneori. Depinde cum sunt facute.
Mama ta vrea lupta, vrea razbunare, vrea sa isi recupereze viata. Sigur ca nu asta e calea. Dar poate e prematur sa i-o spui acum. Poti sa-i spui ca e bine sa faca asa cum simte si cum crede ca e cinstit, dar ca el n-ar fi fost asa daca ea nu l-ar fi ingaduit. Dar las-o sa isi verse naduful. E greu de crezut ca va merge pana la capat. Apoi, retrage-ti sprijinul in actiunile ei de razbunare. Spune-i ca trebuie sa actioneze singura pentru ca ea crede ca acea cale e buna. Dar spune-i asta fara sa se simta abandonata, pentru ca nu e un abandon. Este doar modul tau de a respecta felul in care vrea sa procedeze fara sa iti compromiti modul tau de a proceda. Daca ea, un adult, a suferit de pe urma sotului ei, voi copii cum ati suferit de pe urma a 2 adulti? Ajut-o sa fie empatica cu tine, sa simta si suferinta ta, fara ca tu sa te plangi ci doar prezentandu-i suferinta din familie si din perspectiva copiilor familiei. Modelul tau de intelegere, iertare si constientizare poate fi foarte puternic pentru ea.
Stiu ca uneori ai vrea sa fugi si sa uiti totul. Poate ca ai forta sa faci asta. Dar asta, dupa cum simt din mesajul tau, nu te impaca cu tine. Simt ca inca mai e nevoie de tine acolo. Dar trebuie sa ai o prezenta constructiva si inteligenta. Viata iti cere mult. Dar cine stie ce terapeut pe cinste iese din tine!!!…
Scrie-ne, Andreea. Suntem aici cativa oameni care te sustinem. Felix, Simon si altii iti pot oferi analize din unghiuri noi care te ajuta sa vezi intregul si sa te intremezi in suferinta.
Nu-i tocmai genul de poveste de Craciun, dar poate va ajuta.
O familie asemanatoare cu a dvs., multa ura, furie, ceva violenta fizica dar mai ales verbala, doua fete din care una, cea mare, s-a erijat in salvatorul mamei. N-a reusit, parintii s-au despartit in final, ducand fiecare cu el ura si resentimentele. Acum sunt batrani si doar varsta, cred eu, le-a mai temperat sentimentele. Nu si-au asumat(si nu cred c-o vor face vreodata), constient vorbesc, vina de-a fi trait o viata nefericita si, mai ales, vina de-a transmite copiilor mesajul ca viata e urata, desi fata cea mica a murit de cancer.
Vreti s-o salvati pe mama? De cine, de ea insasi? Si ce inseamna pentru dvs. salvarea ei? Sa nu mai bea, sa ramana cu tatal, sa divorteze, sa va fie parinte? Ca poate ea-si gandeste salvarea altfel decat dvs. si mie asa mi s-a parut cand a vrut sa sune la politie si n-ati lasat-o! Chiar daca vrea sa divorteze intr-o maniera cu care nu sunteti de acord, e dreptul ei sa se rupa de ceva ce-i face rau si dreptul ei s-o faca in felul in care poate. Nu puteti cere cuiva care strange ura si furie zeci de ani sa se simta lovit de iubire si impacare! Din pacate in viata reala nu se-ntampla ca-n filmele spirituale sau in cartile lui Krishnamurti – si eu incerc de vreo 10 ani si nu-mi iese, da’ sa zic ca-s io mai …inceata:), dar nici pe altii nu i-am auzit. Intelegerea lucrurilor si eliberarea de furie, ura, frustrare etc, vine cu timpul, si asta daca faci munca de transformare cu tine insuti. Pentru unii nu vine niciodata pentru ca pur si simplu nu stiu si nici nu-i intereseaza sa traiasca altfel. Si-n plus e greu sa te schimbi, oricine orice-ar zice, eu asta stiu – din experienta.
Si daca e greu sa te schimbi pe tine, in conditiile in care vrei sa faci asta, imaginati-va cum e sa-l schimbi pe unul caruia nici nu-i trece prin cap sa renunte la cine e el. Eu zic ca-i imposibil!
Asa ca renuntati la ideea de-ai salva pe altii. Salvati-va pe dvs., sunteti singura pe care-o puteti salva. Salvati-va in primul rand de rolul de salvator care va aduce numai nefericire si evident, dezamagire. D-asta l-ati si ales! Multi copii se cred mai buni decat parintii lor si incearca sa le dea lectii de viata. Cum ati facut si dvs. azi. Cand iti blochezi compasiunea, ceva groaznic se poate intampla si regretele sunt devastatoare. De curand am gasit ceva scris de Einstein care suna aproximativ: ingrijorator nu e ca se intampla ticalosii in lume, ci ca cei care vad nu fac nimic. Ce vreau sa spun e ca, fara a te pune pe tine in pericol, e nevoie sa-i ajuti pe cei in nevoie, sa intrerupi un abuz cand iti sta-n putere.
Lasati-va parintii sa divorteze, separarea pare primul pas catre salvare. Poate nu vor atinge fericirea separati dar macar isi gasesc linistea, macar nu se mai abuzeaza. Si asta e o treapta a evolutiei, au invatat sa renunte la violenta, devenind atat de violenti cat au nevoie.
Stiu ca simtiti nevoia de-a avea o altfel de mama, dar asta-i singura mama pe care-o aveti. Cand o s-o acceptati de-adevaratelea, nu veti mai simti nevoia s-o salvati. Veti sti ca doar o puteti ajuta, dar nu salva, si-o veti face fara sa aveti asteptari. Si-atunci ii veti respecta alegerile.
Va spun asta pentru ca salvatoarea din povestea mea, era, ca si dvs., acuzata de mama ca-si iubeste tatal mai mult decat pe ea care s-a sacrificat sa le creasca etc. Evident, ca i se parea absurd sa-l iubeasca mai mult pe tatal-abuzator, dar cand s-a cunoscut mai bine, a devenit mai sincera cu ea, a fost nevoita sa recunoasca ca, cumva mama avea dreptate. Resentimentele fata de ea erau mai mari decat fata de tata, pe ea o acuza mai mult decat pe el, o considera mai vinovata…cumva mama simtise asta, desi nu era vorba de iubire cat de cui ii cerea copilul sa fie mai responsabil. Si-i cerem mai mult mamei pentru ca ea este responsabila cu viata si-n consecinta, si de modul cum decurge ea. Este o credinta, evident nefireasca pentru ca responsabilitatea ar trebui impartita in mod egal intre parinti.
Aveti “sansa” de-a fi constientizat toate astea foarte devreme, cat inca “mostenirea” parintilor nu s-a consolidat in dvs. Folositi-o inteligent avand grija de dvs., pentru ca ajutandu-va pe dvs. in primul rand, ii veti putea ajuta mai bine pe ei.
Multumesc, Felix!
Total de acord cu tine.
Felix iti multumesc!
Vreau ca mama sa se salveze de ea insasi! da…ce e viata asta petrecuta vorbind in oglinda beata zi si noapte, saptamani intregi, gasind vinovati, cautand sprijin in directii gresite, dar spunand doar ce i-au facut ceilalti nu si ce isi face singura!…. cu certitudine, sunt egoista pentru ca salvarea ei reprezinta salvarea noastra!
Cand a sunat la politie , a vorbit in toate limbile posibile, nu se exprima corect, ”vreau sa fac una denuntia”…si doamna de la telefon nu intelegea ce vrea!…mama voia drama si atat…..stiu perfect cum functioneaza treaba cu politia!iubitul meu lucreaza acolo!… in cazul ei, politia nu putea face nimic …cred ca marea majoritatea a romanilor(a lumii) condamna alcoolistii …si mai putin batausii… ”i-a dat ca merita daca e betiva ordinara” vor spune oamenii mai putin educati si sunt destui……cand eu cred ca in lumea asta NU exista cauze/motive pentru care un om poate deveni monstru si mutila alte fiinte…. ar trebui inchis urgent si NU lasat in libertate….dar se pare ca violenta exista in noi, in toate formele existentei, exista in padure, exista in copii, ….poate se imita , poate se invata……
Nu am lasat-o sa sune pentru ca, ar fi primit tata poate o amenda, tata care la momentul ala nici nu era acasa….si poate tot mama ar fi fost dusa de urgenta la dezalcoolizare!…nu cred ca politia ar fi vazut mai mult decat o alcoolista
in fata lor…..si in spital e aceeasi poveste, asistentele urla la tine si te fac in toate felurile….in spital, unde se stie ca alcoolismul e o boala….nimeni nu are compasiune!…si poate ca e corect asa! pana la urma tratarea dependentei tine doar de vointa…..Si eu sunt dependenta de mancare si de aceea am inteles-o intotdeauna pe mama!…eu mi-am gasit refugiul in carti, in Oprah, in Osho, in http://www.damaideparte.ro, in emisiunile dr.Cristian Andrei…mama nu vrea. ea citeste doar Povesti Adevarate si carti religioase.
Multa vreme l-am acuzat pe tata, l-am acuzat de nefericirea mamei, dar mama a stat! mama si astazi sta! i-am spus sa vina sa doarma cu mine, a stat 15 min si apoi s-a intors in camera ei si a dormit jos.
Eu nu ma cred mai buna ca mama,nu vreau sa-i dau lectii, nu caut vinovati!….imi accept viata, si mama si sunt recunoscatoare sa am o mama ca ea, pentru ca am invatat de la parintii mei doar calitatile lor si sunt multe! …
Dar mama beata…nu e mama mea! Mama e cea care se imbraca frumos si o admirau copii din fata blocului, mama e cea care mi-a deschis pofta catre studiu,si mi-a platit studiile, mama e cea care imi facea cele mai frumoase rochii, mama e cea care mi-a fost prieten, care m-a ascultat cand sufeream, care ma imbratisa si totul trecea! mama are simtul umorului si ne distram atat de bine impreuna!Imi ador mama si mi-e dor de ea. stiu ca ii datorez tot ceea ce sunt astazi, si totul a contribuit la asta.Mie imi place cum sunt!
I-am incurajat intotdeauna sa divorteze! vreau doar sa fie fericiti!…indiferent ce inseamna asta pentru ei! am intrebat-o pe mama daca e fericita cand bea, i-am spus ca ii voi cumpara eu vodka, daca e ceea ce vrea, daca e fericita….nu am fost de acord cu a se complacea!
Mama a atras tot felul de situatii nefericite, oameni cu care nu s-a inteles, pe care i-a judecat aspru fie ca eram noi familia ei langa ea sau nu!….adica nu e vorba doar de tata -agresorul!
Ma framant atat pentru ca e vorba de mama pe care o iubesc atat de mult!!!
1) Salvarea parintilor poate ajuta la salvarea copiilor, dar nu e implicita. lucrurile sunt ceva mai complicate; daca va amintiti povestea, mama s-a salvat pot spune, intr-o oarecare masura si tatal, dar sora, dupa cateva tentative de sinucidere, alcool si relatii nereusite, a murit de o boala despre care se spune ca e a nemutumirii, frustrarii..
Asa ca, aveti grija la directie, exista copii cu parinti “normali” care ajung sa aiba probleme fara ca cei din jur sa inteleaga de ce.
2) Copiii cu parinti dependenti, dezvolta la randul lor dependente – este, as putea afirma, regula. Probabilitatea ca acesti copii sa nu fi dezvoltata o dependenta de o natura sau alta este ifima, de neluat in calcul. Puteti observa si singura, studiind familiile pe care le cunoasteti.
3) Sa nu manifesti compasiune, este absolut inuman! Ca poporul roman e lipsit de multe, este adevarat, dar asta nu inseamna ca dvs. sa va aliniati. Nu permiteti nimanui sa va murdareasca gandirea cu aprecierile lor hidoase, ca-s politisti, personal sanitar sau orice alta autoritate. Cei care vorbesc asa, nu sunt decat o alta specie de abuzatori, in virtutea functiei pe care o ocupa. Sunt niste nefericiti cu sufletul chinuit de complexe care se dau mari si-si varsa frustrarile otravite cand au de-a face cu oameni in nevoie care, li se pare lor, le sunt inferiori. Aveti drepturi, folositi-le! Si ce daca bea, are dreptul legal la ingrijire medicala, plateste asigurari de sanatate, cereti-le sa-si faca datoria!
Dar vedeti dvs., cand n-ai curaj sa te afirmi, cand te rusinezi cu cine esti, atunci atragi indivizi care sa-ti confirme ca nu valorezi nimic, umilindu-te si mai tare. Nu stiu daca ma fac inteleasa, dvs. nu ati incercat pentru ca actiunea, in mintea dvs., era sortita esecului. Frica de judecata lumii, iti aduce in preajma idivizi care chiar asta fac, te devalorizeaza si mai tare.
Si stiu asta sigur, am trait-o! Asa ca, din ce scrieti, dvs. in primul rand o condamnati pe mama si atrageti oameni pentru care alcoolismul e condamnabil. Sigur, nu-i o fericire sa traiesti in preajma lor, dar cu exceptia copiilor mici, dependenti de parinti, exista solutii, te poti desparti de un alcoolic. Si nu-mi spuneti ca la varsta dvs. sunteti dependenta de ea, nu va puteti descurca singura. Deja aveti viata dvs., am mai scris, nu sunteti raspunzatoare pentru viata mamei, este strict alegerea ei sa continue sau sa se opreasca. Si nu uitati ca alcoolismul este o forma de sinucidere lenta. Femeia e probabil, profund nefericita, mai degraba o ajutati afland cauza pentru care a ales sa-si faca asta.
4) Mama beata, este tot mama dvs. Daca v-a daruit atat de mult cat spuneti, fiti recunoscatoare si vedeti-va de viata. Se spune ca singurul lucru cert din viata este schimbarea. Mama dvs. s-a schimbat si din nefericire nu asa cum v-ar fi placut dvs. Ghinion, n-o intereseaza daca cuiva ii place au ba noua ei fata. Incercati sa va acordati iubirea la timpul prezent. Mama pe care o descrieti, nu mai e! Poate o sa mai fie, dar acum e altfel, iar noi traim in prezent. Puteti s-o iubiti pe mama de-acum? Daca nu, nu-i nicio problema, ea e acolo, asteapta rabdatoare s-o descoperiti in femeia nefericita, pe mama dvs.
Nu v-ajuta cu nimic sa bateti din picior ca un copil razgaiat si sa spuneti c-o vreti inapoi pe mama cu calitati. Maturizati-va si iesiti din iluzia ca parintii ar trebui sa fie perfecti. Sau ca ei nu sunt oameni, ca nu se schimba, ca nu ranesc, ca sunt protectori doar sau mai stiu eu cum. Traiti in prezent, lasati trecutul sa ramana trecut, altfel vedeti ce drama traiti. Si vorbind de drama, asta poate fi pentru ea o forma de-a atrage atentia. In plus, inteleg ca lucreaza in Italia, popor latin unde drama este un mod de viata. Lasati-o sa dramatizeze, sa se victimizeze, nu s-a maturizat se pare, pentru ca nu se responsabilizeaza deloc pentru alegerile ei. Nu degeaba a ales Italia, acolo probabil se simte in elementul ei.
5) Mama pare a fi victima prin definitie. De asta si atrage agresori care sa-i confirme statutul. O puteti ajuta sa inteleaga mecanismul din care poate iesi numai ea. Iar dvs. trebuie sa intelegeti ca comportamentul ei, este tipic al cuiva in pozitia de victima. De asta nu se separa de tatal dvs., si chiar daca o va face fara sa inteleaga ce i se-ntampla, fara sa rupa cercul, va gasi pe altcineva care s-o agreseze, tocmai pentru ca o victima nu poate trai fara agresiune.
6) Fiti atenta la dvs. Oscilati intre statutul de agresor si cel de victima. Observati-va si veti vedea ca sunteti cand una cand alta.
Pot spune ca nu exista oameni echilibrati suta la suta. Dar constientizand, poti evita sa te pierzi in unul din rolurile pe care le jucam neincetatat.
La concluziile pe care vi le scriu, n-am ajuns nici usor, nici repede…dar poate gasiti dvs. un shortcut. La varsta dvs., eram si eu rigida-n gandire, credem ca lumea este alba sau neagra, ca parintii ar trebui sa fie ca-n mintea mea. De asta v-am spus ca aveti sansa constientizarii, a existentei atator mijloace de informare si a atator posibilitati de corectie. Nici nu va dati seama ce sansa uriasa…
Cutremurator! Cutremurator!
Sunt alaturi de sufletul tau Andreea!
De azi dimineata de la 8 tot citesc si recitesc si
nu-mi vine sa cred. Saraca conditie umana!
Eu la 40 de ani traiesc alaturi de mama si tatal
meu care s-au sacrificat toata viata ca sa ne fie bine mie si surorii mele. Si ei nu au mai avut grija de ei nici in ceea ce priveste sanatatea, nici in ceea ce priveste relatiile umane dintre ei.
Si tata este
un alcoolic saracul (nici nu pot sa ma uit zile intregi
la el, nici nu vb cu el)
mama este o femeie exagerat de autoritara
(cand o rog sa nu intre incaltata in camera unde tocmai
am sters in genunchi pe jos imi spune ca-i casa ei
si poate sa faca ce vrea…)
Nu stiu ce sa spun… stiu ca sufletul
ti-e plin de rani…
Si iarasi citesc ce a scris Camelia si ce a scris Felix.
Si incerc sa invat si eu din deea ce au scris ei…
GAndeste-te ca ai ingerasul in preajma ta..
eu uneori il simt langa umarul meu drept…
Nu e mare lucru ce am scris eu aici dar crede-ma sunt
alaturi de tine si te sustin. Sa te ajute D-zeu si pe tine si pe cei din jurul tau
Tu esti unul din ingerii mei! Iar eu voi aici,intotdeauna pentru tine, te voi asculta si daca vrei iti voi oferi opinia mea!….Nu esti singura, Irina, nu esti singura!!!
E mare lucru ce ai scris!
Imbratisari calde si zambete sincere!
Da…………foarte mult adevar in ceea ce spui……….dureros, dar adevarat. In cele mai multe cazuri drama traita de catre adulti in copilarie se reflecta asupra propriului copil……….Si nu este deloc bine……nu este normal sa repeti aceleasi greseli pe care parintii le-au facut fata de tine in copilarie.
Din fericire eu am avut o copilarie foarte frumoasa,fericita, plina de iubire si de bucurii. Parintii meu au fost si vor fi pentru mine si fratii mei un model demn de urmat. Din pacate mama mea nu mai este printre noi sa se bucure de nepoti, sa le citeasca povesti cu vocea ei calda si duioasa, sa se joace cu ei, sa le cante, sa ii iubeasca si sa le trasmita toata bunatatea ei, siguranta ………….asa cum s-a purtat si cu noi in copilarie. O copilarie fericita in adevaratul sens al cuvantului…………..si spun asta din toata inima.Ne-a invatat sa fim buni, calzi, sa ajutam atunci cand cineva are nevoie de noi fara a astepta ceva in schimb. Si ne-a invatat ca o vorba buna spusa la mometul potrivit poate face minuni…….Ne-a invatat sa iertam si sa nu facem rau nimanui.
Copii sunt minunile din viata noastra si trebuie sa ne purtam ca atare. Sa ii iubim, sa ii protejam si sa facem in asa fel incat ei sa simta ca sunt iubiti, ca sunt doriti, ca sunt protejati si ca nimeni si nimic pe lumea asta nu le face rau, nu ii va face sa sufere ata timp cat noi suntem langa si in veghem……
multumim pentru articol .imi aminteste sa fiu buna si puternica si iertatoare cu mine si cu parintii mei care toata viata s-au certat si o fac si acum la batranete ca niste copii.articolul este o buna terapie.multumim
Multumesc Camelia draga mea ca-mi faci zilele mai linistite cateodata , imi incep ziua cu tine citind horoscopul zilnic ,recunosc ca n-am timp sa citesc si blogul dar am inceput si zau ca-mi place tare mult ce faci si cum scrii,iti doresc ca linistea pe care tu mi-o oferi sa ajunga si la tine sub ce forma vrei, in rest de sanatate sa auzim.
I-mi pare rau ca nu am trimis raspuns chiar la toate articolele citite de mine pe blogul tau dar decat niciodata mai bine mai tarziu.Am invatat multe de la tine i-ti multumesc si astept cu mare drag sa ne mai scrii.A-s scrie mai mult dar tocmai s-a trezit fetita mea de doi ani.
Probabil ar fi grozav sa putem trage o linie si sa pornim de la zero in anumite probleme (una din placerile mele e cand incep un caiet nou, care miroase a nou) sau sa ne restartam ca un calculator (eventual sa ne instalam si un soft nou
)
Da. Preferabil LINUX…
Nu fa mofturi
Multumim pentru articol !
Si da ,citim tot timpul chiar daca nu postam comentarii.
Probabil ca alte generatii vor vindeca relele ,pacatele si nefericirile noastre.Sunt familii care se urasc de moarte si inexplicabil, peste generatii ,apare o mare iubire intre cele doua tabere, rezulta un copil care poate e trimis sa vindece…De multe ori reuseste dar se poate chiar ca acest conflict sa se perpetueze… Ce credeti??
Si conflictele rezulta tot in urma unor drame traite de unul sau mai multi inaintasi. Copiii nascuti prin unirea unor familii in conflict, pot foarte bine prelua toata incarcatura negativa a celor doua familii. Si astfel, se produc alte drame, rezultand o mostenire terifianta. Sau cum spuneti, pot vindeca, daca sunt destul de puternici, toate “pacatele” stramosilor. Sau macar partial.
Cata suferinta, transformata-n ura, furie, frica etc., pot produce crimele, violurile, dezmostenirile, furturile, nerecunosterea unui copil…
Eu zic ca imensa si omenirea n-a dus lipsa de drame, numai daca ne uitam la razboaie, nationalizari, sclavagismul sub toate formele sale, exploatarea popoarelor mici si sarace, care tot un fel de furt e. Si asta numai la nivel macro. Cati oameni pot spune ca provin din familii in care n-au existat drame de o natura sau alta? Si sunt afectate atat familiie abuzatorilor cat si ale victimelor. Si e mai usor de observat perpetuarea conflictului la nivel macro, abuzul de droguri, prostitutia, foametea din multe parti ale lumii etc. Omenirea are multe de vindecat. Si fiece om poate face asta, constientizand, in primul rand, ce drame ascund trairile si comportamentele sale. Cu cat mai multi isi vindeca microsistemul, cu atat mai sanatos va fi macrosistemul.
In plus, vindecarea noastra ii atinge si pe cei care nu fac parte din familia noastra, stopand perpetuarea relatiilor abuzive si promovand in acelasi timp, relatii bazate de recunoasterea drepturilor fiecarei fiinte.
Mai bine spus de atat, nici ca se putea. Multumesc!
Tocmai m-am intors de la sedinta cu parintii.Ca de obicei si pustiul meu a fost luat in colimator. Vorbescte mult,alearga,se imbranceste,mai se si scapa cu cate o injuratura,etc.Pe langa toate astea ,are memorie buna,e primul la raspunsuri,politicos, si cand este laudat se mai potoleste. Acuma,problema nu e cu el. Are 10 ani. La un moment dat,in plina dezbatere,ca doar nu era singur pe esicher (sant vreo cativa baietei)mi s-a spus ca asa-i spun acasa,ca nu comunicam,ca trebuie sa-l ajut sa se maturizeze.Nu stiu care acuza a fost mai deranjanta. Analizand la rece , cred ca am raspuns doar atat:”la 10 ani sa se maturizeze?” Nici unii nu le spunem copiilor sa fie agresivi.Cei 7 ani de acasa sunt lege, am iesit din serviciu sa ma pot ocupa de copii si nu regret nici macar o secunda .Viata mea fara familia mea este un nonsens.Dar la 10 ani nu vreau sa-l “maturizez” . Povestile pe care mi le spune sunt grozave, robotii sunt ceva aproape real , iar dinozaurii chiar pot fi reinventati. Cat de serios trebuie sa fie un pusti? Ce-i aceea “maturitate”. Cred ca nici ue nu sunt pe deantregul matura.Doar ceva mai inteleapta decat ei.Daca nu-i ignoram,uitam, ii analizam,catalogam si ….cumintim. Pretul care este? Ce devin ,fara voie ,aceste papusi cuminti in timp? ca la nazdravani se fac tot felul de scenarii. De la alb la negru.
Monica-Dana, indignarea ta e fireasca, dar putin prea indarjita…Nu toti invatatorii/profesorii sunt mari pedagogi, experti in psihologie si spirite luminate. Sunt si ei de toate felurile…Un prim indiciu ca ceva scartaie in abordarea problemelor la scoala ar fi faptul ca fiul tau a fost criticat in fata tuturor parintilor. Chestii din astea nu se fac, decat de un invatator/profesor lipsit de delicatete, comod, ingust la minte si lipsit de respect pentru copii si pentru parintii lor. Sunt si din astia, din pacate…asa ca incearca sa intelegi din experienta traita ca un om/invatatorul iti prezinta o problema din punctul lui de vedere, care este subiectiv, ingust si plat. Punctul tau de vedere este si el subiectiv, dar mai echilibrat si mai uman (asa e, ai dreptate, un copil viu, cu personalitate si energie e ceva firesc, normal si de dorit, chiar daca dascalul doreste o clasa de momai impaiate, e problema si comoditatea lui.. Raspunde cu calm la “reclamatii” si ai incredere in tine si in perspectiva ta asupra situatiei. Indignarea ta excesiva e un semn ca nu esti convinsa 100% ca tu ai dreptate si scoala nu.
asa este.nu sunt convinsa ca am dreptate.am crescut in anii 80-90. nu am nici studii de psihopedagogie. sunt doar mama. am trait atatia ani cu niste convingeri induse:invatatorul,profesorul,doctorul,militianul si primarul. acestia nu gresesc.dar uite ca gresesc.invatam,dar lent. imaginea e atanc fixata . iubirea e une ,ratiunea alta. oricum ,copiii sunt cei care,de atatea ori , ne arata adevaratul drum.imtuitia lor e o a doua ratiune. in privinta calmului,da…acum e mai usor.dar la fata locului, in fata acuzelor, am rabufnit ceva gem : “e copilul meu si ma doare.” multumesc.
Exista o metoda – nu stiu daca e recunoscuta ca forma de terapie, stiu doar ca este imbratisata de destui terapeuti profesionisti – numita Metoda constelatiilor familiale. Pentru ca problemele intr-un sistem de familie se transmit peste generatii, un membru poate veni sa reconcilieze, vindecand, cum spune articolul, trauma care a creat problema initial.
Este o metoda rapida si eficienta dar care, functie de natura problemei, poate fi extrem de dureroasa. Se potriveste foarte bine celor care vor sa inteleaga si trateze traume vechi preluate inconstient de la rudele care le-au trait, dar si traume traite de cel in cauza, recunoscute sau nu ca atare.
Cei care vor sa se documenteze, gasesc explicata metoda pe larg pe diverse siteuri.
Eu am dat peste constelatii de ceva vreme – diverse persoane , fara sa se cunoasca intre ele, mi-au vorbit de asta..Si merg la o prezentare , vineri, aici http://www.clauskostka.de/co_rumaenien.htm
Primul contact cu metoda l-am avut cam cu 5 ani in urma, cand nu mi-a spus mai nimic. In 2008 am incercat din nou dupa care n-am mai vrut sa stiu de ea pana recent, cand am reluat-o ca forma de terapie intensiva fara prea mare incredere – m-au impins mai mult considerentele financiare.
Experienta asta vine sa-mi confirme ca nimic nu da rezultate daca nu esti pregatit pentru acel ceva.
Primele doua participari au fost intr-o perioada deja dureroasa, care probabil, nu-mi permitea sa suport mai multa suferinta – m-am protejat inconstient.
Cum spuneam, metoda permite cumva retrairea, regizata si oarecum controlata a traumei, fapt care duce, mai rapid sau mai lent, la eliberare. Daca esti determinat sa faci asta, pentru ca se intampla sa renunti chiar inainte de prima sedinta sau dupa, si nu-ti mai trebuie, sau te intorci cand esti pregatit, cum am facut eu.
Sper sa va fie de ajutor!
De metodele astea cu retrairea am stat eu la distanta. Tu imi confirmi. Cumva simt ca se pune presiune tot pe cel ranit. Ca si in sistemul vindecarii prin iertare.
Daca nu este asigurata o ffff buna asistare omul risca sa ramana pe masa, dupa vivisectie, neinchis, atarnandu-i toate cele…
Acum eu am vorbit de pe pozitia diletantului care n-a aprofundat metoda, n-a studiat-o, n-a cautat explicatii savante.
Ce cred eu, e ca retrairea dramei, in cazul in care-ti apartine sau trairea, in cazul in care te identifici cu unul din inaintasi, se face de data asta in mod constient, esti pregatiti sa infrunti bestia pe care tu o provoci de data asta. Se schimba raportul de forte, acum tu ai putere asupra ei, o controlezi tu, nu invers. In momentul asta constientizezi ca drama nu-i a ta, nu-ti apartine, ca ti-ai asumat un rol fara ca nimeni sa-ti ceara asta.
Mai mult, te consideri mai bun, mai puternic decat inaintasii, crezand ca le poti rezolva problemele, le poti corecta viata, preluand asupra ta povara care trebuie sa le ramana lor. Deja stim bine ca nimeni nu are putere decat asupra propriei lui vieti.
Iar cand retraiesti o drama ce-ti apartine, deja contextul se schimba. Ai posibilitatea sa reincadrezi drama. O intamplare traumatizanta, poate fi privita acum ca un eveniment banal.
Cert e ca stii ca un anume blocaj, comportament, atitudine, sentiment ce apare intr-un anume context e determinat de acea trauma. Si constientizand, tii la distanta, nu te mai atinge, si-n timp, nici nu mai apare.
Trebuie sa participati pentru a va lamuri si, la fel ca-n terapie, zic eu ca-i important sa rezonezi cu facilitatorul.
Cum am spus, prima oara mi s-a parut un fel de voodoo si cum respingeam tot ce nu puteam pipai, vedea, auzi, mirosi, n-am vrut sa mai aud de ea. Acum zic ca eram ignoranta sau nu venise timpul.
Cert e ca cel mai bine e sa probezi o metoda terapeutica si sa vezi daca ti se potriveste.
Am fost la o prezentare si un demo, aseara. Miscator. Sunt convinsa ca in vietile celor care si-au prezentat cazul (si si-au desemnat “actorii”) se produce transformarea relatiilor lor dificile. Dar am ramas, ca simplu asistent, cu o stare de ingrijorare pentru persoanele ce s-au pus la dispozitie. Indrumatorul mi-a inspirat mare incredere. Este adevarat, ai un grad mare de constienta cand faci asta si poti intelege problema dincolo de rana suferita, in increngatura ei de cauze si consecinte care au ajuns , in timp si generatii, sa te afecteze si PE tine. Cel mai important mi s-a Parut ca scapi astfel de povara de a demoniza pe cineva, de a te simti agresat cu intentie. Fiecare persoana reprezinta suma impulsurilor ascendentilor sai si da raspunsul pe care il poate da….
Miscator! Dar ma mai gandesc daca ma inscriu.
La prima participare, cand recunosc ca mi-a trecut prin cap ca-i ceva sarlatanie la mijloc, cineva care avea ca tema recuperarea casei pirdute, nu-mi mai amintesc cum, m-a ales in nu stiu ce rol. La un moment dat, facilitatoarea m-a intrebat daca in neamul meu, cineva a fost dezmostenit de ceva important. I-am raspuns ca nu, doar bunicului(pe care-l iubeam si-l apreciez mai mult decat pe parintii mei) i s-a luat un lot de pamand de langa casa printr-o inselatorie halucinanta cu concursul autoritatilor, dupa al doilea razboi mondial. Mi-a raspuns ironic ca da, sigur, nimic important, doar pamantul de langa casa – un simbol f. important in constelatii, dupa cum ne-a explicat ulterior. Sigur ca n-am acordat importanta incidentului, auzisem povestea intamplator, ce ma frapase, copil fiind, fusese doar modalitatea incredibila in care fusese deposedat. Peste ani, intr-una din sedintele de terapie, am analizat de unde-mi vine furia impotriva a orice inseamna autoritate si spiritul meu justitiar. Si-am ajuns la bunic si inselatoria dezgustatoare prin care i se confiscase proprietatea.
Cand ati scris despre cei care se pun la dispozitie, am facut legatura. Cei alesi sa ajute, cred eu(si facilitatorii sunt convinsi de asta) ca rezoneaza cu tema celui care si-o pune-n scena. E posibil ca doar intrand in rol, sa vezi o tema pentru tine sau chiar sa te ajute in rezolvarea unei probleme. Acum cand am reluat, s-au intamplat multe lucruri stranii care vin sa intareasca teoria ca nu esti ales intamplator de cel ce-si trateaza tema.
Poate explicatia e in acel “entaglement” despre care vorbeste fizica cuntica si care ar explica fenomenele de perceptie extrasenzoriala.
Sunt convinsa ca interpretii nu sunt alesi intamplator. Se activeaza acolo tipare ce rezoneaza.
Ma incordez putin la gandul ca as putea juca un rol desemnat de un “constelat” – desi toti spun la final ca au stare de bine si ca se bucura sa poata ajuta, de pe margine mi s-a parut o experienta tulburatoare pentru desemnati. Probbail ca sunt castiguri de ambele parti, tocmai datorita acelui fenomen de rezonanta a problemelor familiare care se pot rezolva la ambele capete.
Probabil ca manifest rezistente la recunoasterea si rezolvarea propriilor probleme familiale.
am vrut sa particip si eu la un astfel de experiment,am aflat insa in ultimul moment ca are loc si atunci m-am gindit ca lucrurile s-au intimplat asa cu un scop:ori nu eram inca pregatit[cum spunea si Felix),sau nu m-as fi indreptat spre persoana potrivita pt.mine,sau nu m-i se potriveste o vivisectie{cum bine o numesti tu Camelia}in public,sau poate exista si alte metode mai blinde pt. astfel de experiente de rememorare a trecutului.poate ar trebui sa fim mai atenti la informatiile care vin spre noi in fiecare zi,in cele mai nebanuite moduri si atunci am putea inte lege macar teoretic care sint unele dintre problemele pe care le avem de vindecat.
Daca sunteti interesata in continuare, intrati pe constelatiifamiliale.com. Atelierele sunt cam de doua ori pe luna si puteti doar asista, fara sa lucrati o tema – costurile sunt mult mai mici in acest caz. In acest fel va faceti o idee despre cum se desfasoara; in plus, puteti refuza fara probleme sa participati la realizarea unei teme, in cazul in care sunteti aleasa.
Multumesc mult, Felix!
Multumesc pentru raspunsuri
intr-adevar,fiecare dintre noi trebuie sa-si aduca mica contributie la vindecarea neamului,incepind cu propria vindecare.Fiecare copil de parinti trebuie sa incerce ruperea cercului vicios al neiertarii care s_a perpetuat de_a lungul generatiilor<devenind vindecator.
Eu chiar nu stiu cum sa ma nmai port cu fiica mea,care are 13 ani.Daca vreau sa o apropii ea se departeaza mai mult ,si mai mult,simt dev la un timp ca sunt neputincioasa in fata ei,nu stiu cum sa ma mai port cu ea.Orice zic imi spune sec,,TACI,, si imi reaminteste de fiecare data ca are 13 ani ,ca are nevoie de libertate ,libertate care eu nu o inteleg si cu care nu sunt de acord. A inceput sa fumeze,vorbeste foarte mult la telefon,nu “are ” niciodata lectii are niste “prieteni”care sincera sa fiu nu ii accept,e,sunt multe de spus,dar nu este timp suficient. Daca Camelia ar putea sa ma ajute cu cateva sfaturi ar fi foarte bine.Multumesc.
Comportamentul ei se datoreaza atmosferei din familie si evenimentelor petrecute cu ani in urma.
Nu ii poti tine lectii de morala si conduita in viata daca in sinea ei are pareri critice cu privire la viata parintilor sai, la viat ata. Mia intai trebuei sa lamuriti cum et vede ea ca mama – abia dupa ce iti recastigi respectul si iubirea ei poti incepe un dialog cu ea si va avea urechi sa asculte sfaturile tale. Cred ca e mult de recueprat in relatia vaostra. In joc e viata ei relationala. Poti incepe prin a-ti schimba comportamentul si atitudinea din viata ta.
Daca in ochii ei esti o persoana lispita de putere, mai mult victima decat om de succes instinctiv va respinge sfaturiel tale. Daca te simte prea autoritara, critica, greu de nemultumit (tot o manifestare a unei neputinte) iar va repsinge povetele tale. Adolescentii au nevoie de modele de succes, au nevoie de eroi. Nu neaparat eroi financiar.
Multumesc pentru raspuns. Adevarul este ca sunt si putin mai sensibila,atunci cand ne certam ,dau in plans,involuntar,asa sunt. Iar daca vreau sa fiu autoritara ,nu reusesc,pentru ca are o personalitate exagerata ,nu face alceva decat sa tipe si sa spuna ca face ce vrea. Nu stiu cum sa fac. Din suflet va rog,ajutati-ma,putin. Multumesc mult.
Asa cum iti spuneam, cred ca fiica ta si-a conturat comportamentul si atitudinea fata de mama de mult timp si asta are legatura cu felul in care te percepe pe tine. Pentru ea esti un om puternic sau un om slab? Te admira sau nu? Te simte implinita conjugal sau simte ca ai nemultumiri si regrete? Din ce spui reiese ca ai reactii emotionale puternice cand te confrunti cu ea. Asta nu o ajuta. Nici autoritarismul nejustificat.
Cum e viata ta conjugala si cum te vede ea ca persoana sociala????
Viata conjugala… nu am,deoarece sunt divortata de 3 ani. ca persoana sociala,iar nu stiu cum ma percepe.ea vede ca sunt prietenoasa cu cei din jur,respectiv mamma mea,sora mea ,cumnatul meu ,nepoata mea(aceasta este familia mea)colegii mei prietene. In toate concediile am fost plecate impreuna si a vazut comportamentul meu ffata de cei din jurul meu sau fata de cei cu care intru in contact,dar simte nevoia sa aiba ea ultimul cuvant intr-o discutie,si intotdeauna doreste sa obtina ceea ce vrea.De aici incepe problema: nu sunt intotdeauna de acord cu ea si nu ii permit un lucru care stiu ca va fi rau pentru ea,de ex faptul ca fumeaza(mi-a promis ca in scurt timp ,nu o va mai face)sau cavrea sa isi puna cercel in buza.Pentru mine acest lucru inseamna mutilare ,daca ar vrea sa poarte trei cercei pe o ureche,nu-i grav,dar in buza,nu vad logica si farmecul acestui cercel. vrea sa o faca pentru ca asa au si altii din grupul ei.Acestea ar fi doar doua exemple,si cred ca reactia mea e fireasca. Ce ma invatati sa fac? Va pop si va doresc tot binele din lume.Sunteti o persoana speciala.
Inca astept raspuns de la dumneavoastra. Sunt sigura ca voi primi ,pentru ca inteleg cat de ocupata sunteti.Cu mult respect,Siona
Sunt multe de spus si acest spatiu nu imi permite sa scriu pagini intregi despre cum cred ca ar trebui abordata fiica. Cel mai bine este sa ceri sfatul unui psiholog – asa vei invata sa decodezi comportamentul fiicei tale. Tu vezi in ea o persoana care vrea sa aiba merue ultimul cuvant. Eu vad in ea un tanar care ar esentimentul ca nu reuseste sa se impuna, sufocat de pretentii sau de cerinte, care nu simte ca este acceptat asa cum este (a fi acceptat asa cum este e diferit total de a fi incurajat sau tolerat cum este – copilul nu vrea atat de mult aprobare cat acceptare; un psiholog bun te poate ajuta sa incepi sa sesizezi aceste nuante).
Multumesc pentru raspuns. Voi cauta un psiholog care sper sa ma ajute.Am incercat consilierul scolii ,dar nu stiu daca voi rezolva ceva. Intalnire nu au decat o data pe saptamana si nu cred ca este suficient.Va imbratisez cu drag.
Consilierul discuta cu copilul sau si cu dvs.? Pentru ca, important este ca dvs. sa faceti terapie si abia dupa, copilul. Copiii, de cele mai multe ori, “manifesta” problemele parintilor prin comportamente care mai de care. Apoi e si varsta cand ea se transforma, din copilul pe care-l vedeti dvs., intr-un mic omulet care incearca sa se afirme. N-o ajutati deloc interzicandu-i lucruri, mai ales dupa ce incepe sa le faca – vezi fumatul. Ganditi-va cum a afectat-o despartirea de sotul dvs., la relatia pe care ati avut-o cu el inainte de divort si pe care o aveti acum, atat dvs. cat si copilul.
Iar faptul ca nu i-ati verificat grupul, prietenii, ati lasat-o sa si-i aleaga, dupa care veniti si-i impuneti alte valori decat ei, in timp ce ea are nevoie sa-i copieze pt. a se integra, imi suna a scapare. Poate ca in timp n-ati impus niste limite ferme, divortul duce la astfel de atitudini. Parintii sunt, sau prea preocupati cu lupta lor, uitand de copii, sau teama de pierdere(divortul e o pierdere, chiar daca va vine sa ma contraziceti acum) ii face sa fie prea permisivi cu copiii, uitand sa fie parinti. Cei mai multi dintre parintii care divorteaza isi iau copiii aliati, mituindu-i prin toate mijloacele, nestiind ca astfel ii condamna la suferinte incredibile. Copiii n-au nevoie de parinti prieteni ci de parinti protectori. De parinti care stiu sa fie fermi si flexibili in acelasi timp. Pe care copiii sa-i simta aproape MEREU. Poate ca ea cauta in grupul cu care nu sunteti de acord, securitatea pe care n-o gaseste acasa. Poate prin actiunile ei rebele, vrea sa atraga atentia parintilor asupra ei. Sunt multi de poate in ecuatie.
Scrieti ca incercati sa va apropiati de ea…pai de ce incercati acum? Intrebarea e pt. dvs., toate intrebarile sunt pt. dvs.
Analizati-va pe dvs. din toate punctele de vedere, inclusiv relatiile pe care le aveti cu toti cei din jur. Si fiti sincera. E greu la inceput, motiv pentru care v-a si recomandat Camelia ajutorul unui terapeut. Dar incepeti cu dvs. si tatal copilului, daca este posibil. Incercati sa vi-l faceti aliat, intelegeti ca amandoi sunteti parinti pe viata, divortul este pentru dvs. nu pentru copil.
Poate stiti, poate nu, cat de importanta e relatia copilului cu parintii – amandoi – pentru evolutia si succesul lui in viata. Va vorbeste un copil care de zeci de ani incerca sa insanatoseasca relatia cu parintii lui. Numai ca, nu depinde numai de copil, in primul rand nu de el.
Si, cu riscul de-a fi acuzata de prozelitism, va recomand sa incercati, in paralel cu o forma clasica de terapie, metoda constelatiilor, ca forma de terapie scurta.
La inceput consilierul a discutat si cu mine.Dupa cum spune si consilierul,problema vine din mediul de la bunica fetei mele,acolo lumea se cearta in fiecare zi,ea vede si crede ca asa trebuie sa fie in viata:multa cearta.Cand am aflat ca fumeaza,ce ar fi trebuit sa fac? Nu i-am interzis,i-am explicat ca nu e bine,si ea stie f b ca si eu am fumat,si datorita ei m-am lasat,deoarece se ruga de mine si plangea sa nu mai fumez.Acum a venit randul ei .I-am spus ca nu sunt de acord,dar nu i-am interzis,pt ca stiu ca daca ii interzici face mai rau.Am spus ca vreau sa mi-o apropi,da,asa e,deoarece ,cam de anul trecut e foarte rece si nu imi mai da voie sa fiu ca inainte.Din cauza dinortului nu a suferit pentru ca am pregatit-o si i-am spus ca lucrurile nu se vor schimba ,doar ca tatal ei nu va mai sta cu noi.Oricum si cand statea cu noi era acelasi lucru:nu isi facea simtita prezenta in casa sub nici o forma.Relatia dintre noi este cam tensionata,pentru ca nu ii place colaborarea,si simte nevoia sa o apropie pe fata cu orice chip.Daca eu spun ,de exemplu ,sa nu o lase decat doua ore afara el o lasa, trei,samd. Spuneti ca nu au nevoie de parinti prieteni ci protectori,daca doar o protejezi si nu ii esti si prieten ,ajungi sa fi mintita si sa ascunda lucruri,cum de altfel s-a si intamplat,dar acum imi spune tot,si simt ca nu mai minte.Trec de la una la alta,pentru ca sunt foarte multe de spus,si nu am timpul necesar.Poate ca gresesc ,neantelegand-o in unele situatii,vorbesc cu ea foarte mult,dar cand are chef ma asculta,cand nu are ,nu ma asculta,spunandu-mi ca nu are chef de discutii.Apropo de grupul de prieteni…cum credeti ca pot controla asta? Ea imi spune ca iese in parc cu colege din clasa pe care le cunosc si le apreciez,iar ea iese cu alti copii care nu imi plac si stie asta. Deci? Cum puteti verifica? De cateva ori i-am spus ca stiu cu cine a fost in parc si m-a acuzat ca o ingradesc si ca nu ii dau libertatea de care are nevoie.Anul trecut m-a rugat sa o las in parcul Herastrau,nu am lasat-o pt ca i-am spus ca e prea departe de casa,a tipat la mine,ca nu am incredere in ea si altele,ca apoi anul acesta ,mai exact acun cateva saptamani sa imi spuna ca a fost in Herastrau chiar daca nu i-am dat voie.Da, poate aveti dreptate, poate ar trebui sa merg eu prima la psiholog,dar nu de aceeasi parere este si psihologul ,care vazut comportamentul meu fata de ea,si comportamentul ei fata de mine. Oricum,multumesc,pentru ce ati scris.
DUMNEAVOSTRA ATI PERMITE UNUI PRIETEN SA VA INTERZICA LUCRURI?
Tata absent, mama prietena…unde-s parintii?
E importanta perceptia ei asupra faptelor, nu ce credeti dvs. a fi perceptia ei.
Incercati si cu un alt psiholog.
Ma intreb daca dumneavoastra aveti copii,domnule Felix.Poate ca sunt mai slaba si de aceea am nevoie de sfatul doamnei Camelia.Am scris pentru ca am nevoie de sfaturi ,poate,nu de intrebari fara rost.
Cu respect,Siona.
Doamna, cum am mai scris, intrebarile sunt pentru a vi le pune dvs. Si daca reflectati asupra lor, veti vedea ca ele sunt foarte “cu rost”. Departe de mine gandul de-a obtine un raspuns la acele intrebari, v-am sintetizat doar o ora de terapie. Si cand v-am scris ca parintii nu sunt prieteni, am vorbit foarte serios. Copiii isi fac singuri prieteni, de parinti au nevoie pentru a se simti in siguranta, pentru a-i ghida si ocroti pana invata cum sa faca asta singuri.
Dvs. pareti sensibilizata si cand esti in atare stare, tot ce vine din exterior si nu e inteles, pare atac. Dar nu e, aveti nevoie sa va pregatiti pentru a vedea dincolo de rana dvs. si asta o puteti face cu un specialist in care sa aveti incredere. Poate ca increderea e rana dvs. deschisa.
Si nu, n-am copiii mei, incerc sa s-o “cresc” pe nepoata mea care nu mai are mama. Aveti dreptate, nu stiu cum e sa fii mama, dar stiu cum e sa incerci sa fii mama surogat, sa simti fiecare rateu ca un dublu “esec”. Se pune? Nu astept raspuns…
Siona, e normal sa fii responsabila si ingrijorata pentru fata ta. Dar iata ce se intampla cand grija e mai mare decat increderea.
Ai vazut cum arata o mumie egipteana? Infasurata din cap pana in picioare in bandaje care imobilizeaza corpul. Grija, chiar si plina de protectie, “infasoara” partenerul ori copilul. E ca o suflare in ceafa, pe care o simti permanent. Desi persoana nu e prezenta, desi are gesturi, atitudini si interventii discrete si masurate, la nivel energetic te tine prizonier, iti impune, te urmareste, te sufoca. Ea iti vrea binele si binele ei te urmareste pretutindeni!!!
Ce iti spun eu acum e greu de inteles si de acceptat. Eu nu sunt mama. Nu stiu cum e sa-ti tremure sufletul pentru copilul tau. Dar am avut alte experiente din care am inteles ca grija, binele intentionat insistent, SUFOCA si nu permit persoanei ocortite sa se manifeste liber. Din aceasta cauza gestul de ocrotire este respins adesea cu violenta. De aceea unii copii se revolta, dispretuiesc, unii soti continua sa bea ostentativ, sa fumeze, sa se intalneasca cu prietenii – desi toti stiu ca nu e bine ce fac si ca cel ce le poarta de grija are dreptate. Dar nu asta contesta ei ci felul in care ocrotitorul isi manifesta grija.
Cand se ajunge in acest punct inseamna ca a venit timpul unui test important: ai incredere in destinul omului de langa tine? In destinul copilului tau? Atunci dovedeste-o! Da-i sfaturi cu inima usoara nu plina de ingrijorare, CHIAR DACA ACUM GRESESTE.
A avea incredere in destinul si in viata ei inseamna sa ai incredere in D-zeu cu care si-a stabilit destinul. Ai incredere in D-zeu ca stie ce face cu copilul tau? Atunci, cand nu ai solutii, incredinteaza-i-l! Si fii atenta la ce simti.
Siona, iti scriu acum si inteleg cat este de minunat sufletul unei mame… Cu toate spaimele ei inhibitoare… Nu te ingrijora chiar daca iti par grave lucrurile acum. Esti .. ghidata, Siona.
Am citit raspunsul ,am plans,am cugetat si iti voi urma sfatul ,care imi este de mare ajutor. Imi permit acum sa iti spun Camelia si ma bucur ca m-ai facut sa inteleg. Ai dreptate si iti multumesc enorm,pentru ca…ASA SUNT,dar nu voi mai fi asa datorita tie.Te imbratisej si iti doresc tot binele din lume.Esti o persoana foarte speciala pentru mine si iti multumesc ca existi.
Cu respect enorm
Siona
Buna,Camelia!As avea o mare rugaminte la tine!Te rog sa ne scrii mai multe articole de acest gen,nu doar unul-doua pe luna!Nu vreau sa fiu rea,dar toate articolele sint extraordinare si sint convinsa ca ai nevoie de timp pentru a le pune in pagina atit de frumos,dar chiar am vrea mai multa informatie de acest fel si cred ca vorbesc in numele tuturor celor care citesc blogul tau sau aproape toti!Iti multumesc dinnou pentru tot timpul care ni-l dedici!
Offf… cat as vrea si eu sa postez mai des… crede-ma ca lucrez la asta. Si im face bine ca mi-o spui direct. Asa stiu ca nu scriu doar pentru cei ce raspund… Multumesc!
Trebuie sa stii, alaturi de ceilalti prieteni ai blogului, ca toate articolele sunt editate de sotul meu Ovidiu (cate titluri si subtitluri inspirate nu ii apartin!….) si ca nu pleaca spre voi nici un rand neverificat de el, nici un sens nestrunit, astfel incat mesajul sa fie cat mai curat si folositor. De aceeam, cu atatea revizuiri la revizuiri de expresii si nuante psiho-lingvistice ne mai scapa uneori greseli stilistice…
Deci…,asta sa fie ultima ta preocupare in lumea asta mare(greselile stilistice),sa numai ai alta
!Noua ne place tot ceea ce scrii si cum scrii,asa ca nu trebuie decit sa o tii tot asa,nimic altceva!Multumesc mult pentru raspuns!
Interesant articolul şi îi mulţumesc doamnei Camelia pentru el.Felicitări!
Multumesc si eu, Ileana!
Ce ne facem când părinţii îşi canalizează iubirea doar spre unul din copii ?Cât ai vrea să fi de bun ,de iubitor ,de tămăduitor ,te loveşti de un zid…Şi în familia mea ,chiar şi în cea a soţului iubirea părinţilor s-a dus la fraţii nostri .Asta te marchează profund .Chiar dacă viaţa le-a arătat că degeaba i-au umplut de iubire pe fraţii noştri,iar ei nu au dat un ban pe asta…. şi sunt total indiferenţi, părinţii nu văd sau se fac că nu văd.Am facut doar un copil ,pentru că nu doream să repet greşelile lor…..E unul ,îl iubesc şi cred s-au am fost învăţată să cred că nu a-şi fi putut să iubesc în mod egal doi copii…
Din modelul parintilor puteai sa faci 2 lucruri:
- 2 copii si sa te porti egal cu ei
- 1 copil ca sa fii sigura ca nu transmiti tiparul comportamental
Ai ales sa faci un copil. E corect daca nu ti-ai fi dorit mai multi. Daca da, atunci inseamna ca in alta varianta experienta parintilor s-a transmis, sub forma unei anxietati controlata printr-un program “anticonceptional”.
Nu stiu daca am ales eu sau viata ,deoarece primul nascut mi-a murit ,apoi au urmat niste ani in care nu am putut avea copii …iar mai apoi dumnezeu mi-a dat un fiu care are acum 15 ani si de care sunt tare mandra .Poate ca viata are socotelile ei ….
Am inteles ,multumesc!!!
Am facut doar un copil ,pentru că nu doream să repet greşelile lor…
Din punctul meu de vedere, atunci cand suntem copii suportam diverse de la parinti- nu cred ca ai mei au fost rau intentionati dar ….In plus, desi ar trebui sa functioneze o anumita legatura – acea atat de supraevaluata legatura de sange- de multe ori nu esti neaparat compatibil ca fel de a fi cu parintii, multi dintre ei incapatanandu-se sa isi transforme progeniturile in mici copii ale lor incalcandu-le dreptul de a fi ei insisi.Evident vorbesc din propria experienta. De cand ma stiu mi-am dorit sa NU seman cu mama- si desi impulsul/motivatia era una negativa m-a mobilizat pozitiv. Cei care constientizam incovenientele din copilarie, avand in vedere ca trecutul nu poate fi schimbat, ca de altfel nici oamenii, deci nici parintii, putem doar sa nu le facem noi la randu-ne copiilor nostri zile amare si sa ii invatam sa faca si ei cand vor ajunge parinti ceea ce e bine pentru copiii lor.
Am simtit la un moment dat puternic ca sunt un copil tamaduitor … totusi, datorita iesirilor nervoase si violente ale mamei (la care am devenit mult prea sensibila), si datorita tatalui in esenta absent… am renuntat si m-am hotarat sa-mi vad de viata. AM facut pasul de a ma departa fizic de ei, intai m-am mutat de acasa, apoi am plecat din tara, insa comunicarea cu ei este la fel de proasta. Vorbim, insa nu ne ascultam. Orice as spune despre ce fac devine intr-un mod sau altul, mai devreme sau mai tarziu, cu anumite intensitati critica si mai tarziu repros. Asa ca m-am hotarat sa le vorbesc la nivelul lor, le spun lucruri marunte pe care le fac. Nimic despre emotiile mele, despre sentimentele mele, despre lucrurile pe care eu le consider cu adevarat importante.
La randul meu aud ce spun, insa m-am hotarat sa nu-i mai ascult pt ca subiectele sunt mereu aceleasi, iar orice le-as spune pt a-i, cred eu, ajuta nu le ajunge de fapt la urechi. Poate ca ego-ul lor e prea mare, dar cine sunt eu sa judec asta?
Cu toate ca mi-am dat seama de acest tipar comunicational pe la 18 ani, iata ca intr-un fel imi dau seama ca sunt afectata de el in relatiile cu alti oameni (tind sa ascund lucruri, sa nu spun lucrurilor pe nume). La urma urmei simt sentimente de iubire si compasiune fata de parintii mei, insa nu imi dau seama cum as putea sa ajung de fapt la ei, sa ii fac sa inteleaga ca sunt asa cum sunt si ca ar trebui sa ma accepte …
Constientizand patternul acesta, fiind deschisa sa ma schimb, insa fara vreo sansa de a-i schimba pe ai mei, reusesc sa-mi vindec neamul? Imi doresc ca la un moment dat sa-mi intemeiez propria familie, si cu siguranta nu vreau ca comunicarea cu copiii mei sa fie in aceeasi termeni cu cea pe care am avut-o eu cu ai mei… ce e de facut? Multumesc!
Buna seara Camelia! Am citit articolul acesta cu lacrimi in ochi, esti un suflet deosebit si sper sa nu renunti la ceea ce faci, aduci multa nadejde in sufletele noastre prin intelepciunea cu care ne ajuti sa privim ceea ce se intampla in vietile noastre, prin perspectiva pe care ne-o daruiesti privindu-ne adanc sufletele…Iti doresc din toata inima multa sanatate si forta de a merge mai departe, sa fi ocrotita…
Este un extraordinar indemn de a ne trai viata cu demnitate si iubire. Iubire de sine, iubire responsabila pentru copiii nostri pe care i-am adus pe lume, pentru viitorul nostru ca parinti si al lor ca oameni. Este ceea ce ne indeamna si invataturile sfinte, prima dintre cerinte si cea mai importanta. Pentru ca odata cu iubirea de sine si a semenilor intelegem respectul si-l traim si-l oferim si-l primim. Oamenii uita, insa, usor, mai ales greselile, si venirea unui copil le readuce aievea episoade pe care le credeau uitate. Si tocmai pentru co uitam repede, confruntarea cu trecutul nu tocmai placut trezeste atitudini si reactii contradictorii. Poate pentru ca unii considera ca a ierta este injositor, poate pentru ca unii cred ca a iubi este umilitor. Dar de ce nu am considera ca iubirea, iertarea sint purificatoare si exact mijloacele atit de la-ndemina prin care am putea deveni oameni intregi? Este atit de usor sa-ti deschizi sufletul si sa nu fii ranit, totusi. Pentru ca daca ai in suflet iubire netarmurita, orice atingere, orice ranire nu-ti poate diminua din preaplinul sufletesc. Ascultati cu luare aminte acest indemn atit de complet al Cameliei si nu treceti peste posibilitatea de a darui iubirea si iertarea.
STIU din propriie experientå cå toanele pårintilor i-si pun amprenta asupra copiilor. Stiu cå mai tirziu in viatå incercåm så facem impåcare cu noi insine, dar e foarte greu. Si atunci cind la rindul nostru devenim pårinti , incepe roata vietii så se roteascå. repetåm greselile pårintilor nostri?!… Da, de multe ori. Copiii sunt darul cel mai frumos de la D-zeu , si cu totii ne dorim tot ce-i mai bun ptr. ei dar important e så actionåm cu måsurå , atunci cind trebuie. Multumesc Cameliei pentru cå a fåcut incå o datå så våd ceea ce trebuie så våd…
draga Camelia, ma bucura mult subiectul ales, nu intamplator cred.
se scriu multe, se inteleg multe, se modifica diverse perceptii, altele deloc.
am fost solicitata sa-mi exprim parerea despre un copil (adorabil, de altfel!).
daca este autist sau nu. copilul era perfect sanatos, lipsa exprimarii verbale, problema cu care a venit, era un simptom datorat neintelegerii parintilor sai.
o familie, doi adulti care au fost si ei copii, care nu au primit instructiuni la nasterea copilului, repeta, inconstient, modele invatate din familiile lor!
fapt, trei copii raniti, fiecare la momentul copilariei sale.
copilul tamaduitor era cel acuzat de probleme. parinti din copii tamaduitori!
cred ca fiecare din noi este, la un moment al vietii noastre, un copil tamaduitor!
multumesc, pe curand
Stiu perfect despre ce vorbesti. Am intalnit cazuri asemanatoare, fara sa fie vorba de autism, insa.
Da, fiecare adult a fost candva copil vindecator. Uneori insa problemele ne depasesc copilaria si ajungem sa preluam povara unui tipar pe care il manifestam pentru a atrage un alt vindecator venit la rand in neam. Cum sunt multe afectiuni sufletesti fiecare isi va atrage terapeutul potrivit, Unii copii vindeca egoismul, altii indiferenta, altii patimile. Noi suntem 4 copii si fiecare a vindecat un alt betesug sufletsc. Mai mult, partenerii nostri sunt atrasi in viata in functie de ranile naostre si raniel pe care ni le-am propus sa le bandajam. Daca vom privi dincolo de aparente si dincolo de ce nu ne convine uneori la partenerii nostri vom vedea ce au venit ei sa completeze ori sa vindece in neamul nostru.
Multumesc pentru raspuns, Camelia!
Are un sens si poate fi un prilej de a fi ingaduitori cu noi si cu cei din preajma.
este o resursa felul in care ai interpretat. este de valoare.
baiatul nostru, care fiind acolo, s-a jucat cu “pacientul” mi-a spus: sa-i ierte, pe cine!?, pe parintii lui si ei pe el! iertarea!
solutia a fost gasita, ramane ca eu cu parintii sa o “implementez”. si copilul va vorbi, atunci.
sa fi inspirata, Camelia, cu drag, pe curand
Doamne, daca citeam acest articol in urma cu multi ani saum macar cu vreo 2 ani in urma… E foarte bine venit si acum. Nu e destul ca mama a fost un tiran, un calau, pentru mine si cele doua surori, (tata “s-a spalat pe maini” si a locuit separat), ca in urma cu un an si jumatate ne-a dat in judecata, pe mine, fiicele mele si pe sora mea cea mare, pentru ca i-am aruncat din casa niste boarfe. Nu s-a lasat pana nu a ajuns in toate instantele de judecata. Dorind sa primeasca despagubire de la mine 100.000 euro. Daca nu a avut in tinerete sentimente mai bune, ma asteptam macar acum la batranete, cand are nevoie de ajutor sa-si schimbe atitudinea. Tot ea vrea sa fi9e cea care comanda. Dupa un timp mi-am calcat pe inima si am mers la ea, i-am intins o mana de ajutor in restabilirea starii de sanatate, dar degeaba.Pur si simplu ma uraste, cred ca din cauza ca am infruntat-o. Nu mai vreau sa vorbesc cu ea, nici macar la telefon, asa sper ca nu mai creez tensiuni, care nu-mi fac nici bine nici placere. Pur si simplu uit ca exista si mi-e mai bine. Ce ma deranjeaza este faptul ca copiii mei simt slabiciunea si lipsa de autoritate din partea mea si incearca sa ma manipuleze, asa cum au vazut la bunica si la tatal lor, pe care din pacate nu-l mai au. Am incercat sa nu ma comport cu ele dur, sa nu impun prea multe, dar totusi nu este o relatie foarte apropiata intre noi, desi inca mai locuim sub acelasi acoperis.
Felicitari din suflet !
Mai intai ,Multumesc pt. indrumare Camelia…atata nevoie am,ma aseaman foarte mult cu Liliana,si Doamne cati suntem asa…
Bravo ,draga Camelia,pe langa profesionalismul tau in astrologie,esti si un bun psiholog.Ai pus degetul pe ranile nevindecate,si tare m-as bucura sa ne poti da sfaturi ,cum sa reparam raul facut in relatia parinte copil,deoarece…din pacate,la timpul potrivit ,noi ,ce de varsta 40-55 de ani,cu tineri rebeli in familie,nu am avut aceste informatii.
Atunci trebuia sa citim obligatoriu,politica de partid…iar inteleptii lumii care scriau de zor ,nu intrau pe piata romaneasca.
Cu acesti scriitori,eu personal,m-am salvat,am gasit pacea,armonia,intelepciunea si iubirea pentru creatia divina.
Dar ce pot face cu fiul meu? Cum mai repar ce am stricat?
Acum iti dau dreptate in totalitate,si actionez in consecinta,adica nu mai incerc nici un control asupra lui,il incurajez in ce face bine,dar …face si destule rele….si tac …si incerc sa-i transmit energie pozitiva,binecuvantare.
Sper sa reusesc sa luminez si viata lui.
Parinti tineri,luati aminte la ceea ce a spus Camelia,sa nu fie prea tarziu !!
Nici nu va dati seama ce cosecinte negative apar!!
Mi-a făcut foarte bine această competententă, utilă şi frumoasă aducere aminte despre relaţiile familiale şi din păcate şi familiare. Sunt sigură că şi re-conştientizarea de acum va ajuta veşnica intenţie de armonie şi, chiar şi înceti-încet, relaţiile din toate familiile cu probleme să fie (re-) cunoscute şi vindecate. MULŢUMESC pentru tot ce ne oferi cu atâta înţelegere.
din pacate eu nu am copii…la inceput am suferit foarte mult pe tema aceasta…ulterior am fost pusa in situatia de a vedea in jurul meu foarte multe necazuri aduse parintilor din cauza copiilor lor…e drept n-am dreptul sa generalizez… dar…ca sa pot trai impacata cu ideea ca n-am facut ceeace trebuia sa fac… adopt proverbul… sau zicala… “cine are copii sa si-i creasca… cine nu sa nu-si doreasca”…cine stie poate asa imi este mai usor sa depasesc golul pe care nu l-am putut umple niciodata…
Dar esti copilul unor parinti si al unui neam care poate avea nevoie de vindecare. Iar vindecarea ta poate ajuta ca alti copii sa se nasca in neamul tau…
Buna,Camelia!Eram pe site-ul cind ai postat aceasta tema si ma bucur enorm ca ai deschis si acest subiect(printre multe altele) foarte interesant as putea spune!Sint unul din copii comunismului si din povestile colegilor mei de clasa si prietenilor din generatia mea,majoritatea am trecut prin faze de impunere,obligare,fortare,etc.la vremea respectiva!A fost destul de greu,cred,pentru mama mea si tatal meu adoptiv sa accepte ca exist in lumea asta!As putea spune ca tatal meu adoptiv a fost un tiran in adevaratul sens al cuvintului!Dar am plecat de acasa la 14 ani si abia acum pot sa spun ca am inteles mai multe din comportamentul lor,citind acest articol!Zilele trecute ii reprosam mamei mele toata copilaria,care din punctul meu de vedere mi-au distrus-o,nesalindu-ma sa fiu COPIL,sa nu stiu ce inseamna pedepse,sau bataii,sau restrictii,sau orar,ci pur si simplu mi-as fi dori sa fiu copil,sa pot sa fac nebuniile pe care le-a facut fiul meu,de exemplu,de mers la furat de mere,de mers la riu la scaldat cu alti copii,de mers mai tirziu(ma refer la virsta)la o discoteca si toate cele care cuprind o copilarie in adevaratul sens al cuvintului!Dar multumesc lui D-zeu incet,incet incep sa ma vindec si sa vad lucrurile altfel!Sper si imi doresc nespus de mult ca fiul meu sa ajunga acolo unde il vad eu,nu asa cum m-au vazut parintii mei mereu(o fiinta care nu ii buna de nimic si nici nu ii capabila sa realizeze ceva),ceea ce intr-un fel s-a intimplat,ei neavind incredere deloc in mine!Iti multumesc pentru articolele pe care le scrii si pentru intelegerea pe care o ai fata de semenii tai!D-zeu sa-ti dea multa sanatate,caci intelepciune vad ca ai suficienta pentru multi dintre noi!