Cu WOW! in viata

Cu wow in viata
Scris de Camelia Patrascanu
25 Aug 2016, 1:30 AM

Sharing

Facebooktwittergoogle_plusredditpinteresttumblrmail

Prietena mea de FB, de care v-am mai vorbit, Viki Dumitrache, are niste postari extrem de faine, de un umor tonic, ce ma inspira mult si care sunt gustate teribil de prietenii ei ce se incing in dezbateri energice. Una dintre ele era despre vaicareti. De ce unii sunt impactati negativ de experientele vietii, in timp ce aceleasi experiente sunt intampinate de altii mai optimist si increzator.
Asta m-a provocat!

 

Relatia cu Viata Mare

Ce face ca un eveniment de viata sa fie surprins intr-o nota pozitiva, primind o replica in consecinta si ce face ca acelasi eveniment sa il primim intr-o nota pesimista avand o cu totul alta reactie? Dincolo de diferenta constructiva de dispozitie (unii sunt pesimisti, altii optimisti, unii melancolici, altii tonici si vivanti, unii defensivi, altii ofensivi, unii fatalisti, altii deterministi etc.) ce ne face, totusi, sa oscilam intre polul negativ si cel pozitiv? Si cum ne putem modela propria dispozitie descurajanta si sa intampinam viata mai increzator si mai tonic? E important, pentru ca cele doua dispozitii ne fac sa dam cu totul alte raspunsuri care ne duc spre alte destinatii de viata si astfel ne modeleaza un alt destin. Cum se formeaza aceasta predispozitie a intampinarii situatiilor traite? Iata intrebarea!

 

Wow vs. Aoleu

Dispozitia interioara spre „aoleu” sau „wow” are legatura, in opinia mea, cu relatia cu Viata. Nu cu cea proprie. Ci aia mare, din care vii. Si asta nu e ceva abstract, ci ceva foarte concret.

Ca sa ai incredere ca te intorci viu de pe drum acasa, trebuie sa ai incredere in Viata insasi, apoi in tine ca parte a ei, apoi in actiunea pe care o faci, apoi in valoarea rezultatului obtinut, indiferent ca e ce ai asteptat sau nu.

Daca vii din Viata dar esti deconectat de ea, nici increderea in tine nu are cum sa fie prea mare. Pentru ca increderea in Tine trebuie sa fie cumva transpersonala, dincolo de personalitatea si trasaturile tale (limitate uman) si de identitatea din buletin, de cv-ul tau. Ca tu nu esti doar atat (altfel nu si-ar schimba nimeni caracterul – o dovedesc initiatii – convingerile, comportamentele, relatia cu propriul corp si lumea fizica).

Daca ai fi doar atat, n-ai gasi nici macar o idee despre cum sa treci strada la o ora de varf. Dar Viata iti induce creativitate, spontaneitate inspirata si indrazneala entuziasta. De unde? Din infinitul ei inefabil.

Relatia cu Viata plina de posibilitati infinite iti da incredere ca la orice situatie Ea detine o solutie sau un talc. Ca asa e insasi natura infinitului – atat de plin de posibilitati, solutii si sensuri, ca n-ai cum sa le ratezi. Si nu ai cum sa descurajezi.

Dar daca te vezi doar pe tine ca sursa a vietii tale si a destinului tau si te simti dator si coplesit sa gasesti solutii (cum fiinta ta e limitata si mintea ta are margini, si sufletul tau mai oboseste…) intampini ofertele vietii cu „aoleu”. „Eu acum cum ma descurc?” Cand de fapt, nu tu te descurci. Viata se descurca mereu prin tine (daca nu o incurci tu pe Ea). Ea a dat, tot ea te descurca daca nu intrerupi dialogul cu ea si nu te substitui ei.

Asta nu inseamna ca viata ta e mai putin importanta decat Viata Mare. Tocmai ca e. Viata Mare nu poate exista fara o Constiinta in care sa se reflecte (are nevoie de un observator ca sa existe cu adevarat, iar observatorul, pentru ca e pe acolo, co-participa la desfasurare). Tu esti acea Constiinta. Tu trebuie sa traiesti mare. Marele TAU. Iar Marele Tau nu zice „aoleu’ ci „wow, ce provocare!” Eventual, „ce distractie!”

 

Inchipuitul wow

Dar exista si Inchipuitul. Exaltarile fara fond, traind de dragul exclamatiilor, fortand succesul pentru ca doar in el credem si doar pe el il vrem, respingand orice alta reusita modesta de parcurs. Asta duce la dezamagiri. Iar dezamagirile repetate ne ecraneaza accesul la adevaratul optimism si bucurie de a trai. Pentru ca le-am inlocuit cu exaltarile si excitantele. Viata ca atare, cu minusculele ei etape, nu stim s-o vedem si s-o intelegem, si de aceea nu ne incanta.

Fortam o uluiala permanenta, o exclamatie asurzitoare in vuietul careia vrem sa traim mereu pe firmament. Alergarea dupa incantari nu e bucurie. Primirea incantata a ce aduce viata natural, este.

Inchipuitul Wow isi transfiguraza viata pentru a se putea incanta si exclama. Astfel isi genereaza puterea de a trai. Are nevoie de incitare suplimentara. De aceea nu accepta decat superlativele, obiectivele mari, comparatiile valorizatoare. Isi creeaza o bula de atribute flatante si motivatoare (pot, merit, vreau, extraordinar, aici si acum, pentru mine/mie/eu, sunt minunat, ma onorez, sunt o zeita, sunt un maestru…). Doamne fereste sa il nimereasca viata in afara lor! Exclamatiile i-ar fi topite.

Daca intalniti un Wow nu ii spargeti balonul, nu il aduceti cu picioarele pe pamant sau intr-o realitate mai mare in care balonul lui e legat de scaun. In exaltare si flatari isi gaseste puterea. Stimulati-l sa vada asa realitatea si cand viata uita sa ii ofere complimente si situatii de auto-proslavire.

Daca voi aveti nevoie de incantare permanenta pentru a va mentine optimismul, atunci nu descurajati nici cand realitatea nu se suprapune imaginii idilice despre viata. Traiti-va atuurile pana la capat, indiferent de foloasele pe care le asteptati de pe urma lor si de rezultatele vietii.

 

Falsul „Aoleu”

Adesea, ne simtim singuri in viata, aterizati pe Pamant, pentru unii o planeta incantatoare, pentru altii prea violenta, dupa ce ne-am ales o familie sau ni s-a distribuit una – cum vreti, dupa polaritatea catre care inclinati, pozitiv/negativ, ofensiv/defensiv…

Iubirea, daca avem harul de a o simti si norocul de a o primi, ne face traiul mai suportabil… sau mai incantator. Din nou, depinde cum vreti sa priviti realitatea. Care este aceeasi, in ambele cazuri. Perspectiva n-o schimba, dar face sa aiba alta relevanta si prin asta sa ne indemne la alte actiuni.

Inca de la venirea pe lume suntem diferit setati. Avem alte temperamente (ritm), alte caractere (tendinte), alte personalitati (acumulari formative), alte tipare reactive. Este normal ca unii sa fie orientati spre plus-pozitiv (optimism, exaltare, incredere, anticipari optimiste), altii spre minus-negativ (scepticism, neincredere, prognoze rezervate, melancolie, apatie). Se pare insa ca viata e mai usor de trait in prima varianta, chiar si in cazul unui insucces. In a doua varianta, chiar si o reusita e umbrita de circumspectie. Indrumatorii motivationali fac, tocmai de aceea, lungi liste cu cuvinte si expresii pe care trebuie sa ti le scoti din vocabular si minte, dand vina pe ele ca iti seteaza gandirea intr-un mod negativ: „nu pot’, „incerc”, „NU”, „trebuie”, „poate”, „niciodata”, „nicicand”, etc. Uitand ca pentru unii dintre noi aceste cuvinte defensive si „vaicarete’ sunt eliberatoare de PUTERE. Aoleul isi gaseste in ele puterea controlului dezamagirii. Da, fericirea lui consta in preintampinarea esecului. Si da, si-l creeaza ca sa isi dovedeasca eficienta. Si asta e o realizare de tipul „wow, am avut dreptate!” Auto-confirmarea nu e cel mai incantator lucru in viata dar pentru ei devine succesul ravnit.

Da, o putere venita din temperanta, circumspectie, scepticism, infranarea exaltarii si credulitatii. Pentru unii polul plus este chiar acesta: controlul fericirii iluzorii. Aceste persoane ar putea fi acuzate ca sunt prea infranate si ca nu traiesc plenar viata. Dar se uita ca nu toti suntem setati sa ne aruncam in piscina si sa radem apoi ca apa e inghetata.

Mai intai trebuie sa schimbam setarile pe polul plus. Daca vrem. Pentru ca se poate trai foarte bine gestionandu-l pe „vai de mine”. Stiti acele persoane care n-au cuvinte si atentie decat pentru durerile si chinurile lor, descarcand prin cuvinte povara pe care o poarta. Nu atat durerea in sine o vindeca, ci teama de a nu fi vazuti si auziti in chinul lor. Pe ale tale le asculta cu jumatate de ureche si numai cat sa-i prilejuiasca o victorie asupra ta prin enumerara problemelor sale mai mari.

E o jale de imputernicire care ne duce de nas. Suntem in stare sa oferim consolare cand ar trebui sa avem exlamatii de admiratie pentru durerile persoanei. Pentru ca asta asteapta: „cum, ai trecut si prin asta?” Nimeni n-ar renunta la un „aoleu” de succes ca acesta! Oamenii au inventat un podium si pentru asta. Si daca este atat de eliberator de ce am reunta la el? Pentru ca este un fals pol negativ. Acestora este inutil sa le spui ca viata e plina de sanse si ca problemele lor trebuie privite dintr-o perspectiva mai tonica. Ei traiesc bine si longeviv, asa. Adesea, mai mult ca multi optimistii.

Daca intalniti astfel de persoane, rezumati-va la a-i asculta. Nu vor sfaturi, ci compasiune. Daca va lipseste disponibilitatea asta, ocoliti-i. Se vor ciocni de altii mai compatimitori.

Daca sunteti astfel de persoane, faceti o lista cu cei care va asculta si pastrati-o bine. Poate vreodata veti avea deschiderea sa le ascultati pasurile. Dar nu le dati solutii, ele nu li se potrivesc. In schimb, receptivitatea si experienta durerii voastre, indarjita rezistenta in fata plangerilor le va da o speranta ca se poate supravietui miraculos fara sa te lupti cu situatia, fara sa o provoci, trecand prin ea.

 

Of…

In schimb, exista si un pol negativ autentic. Atunci cand setarile noastre pozitive sunt blocate. Cand curajosii isi pierd elanul, cand expansivii bat in retragere, cand optimistii devin sceptici, cand alternativii nu mai vad nicio solutie, cand afectivii devin distanti si reci, cand vaicaretii n-au cui se plange si cine-i caina. Adica, atunci cand ne alteram datele naturale de putere. Cele care ne ofereau solutii, nu numai un tonus optim prin care intampinam Viata.
Aceasta polarizare launtrica ne indepartaza de noi insine. Si fara Sinele nostru nu vom putea detecta solutiile, corecta abordare, gandire si emotie in legatura cu situatia de viata.

Setarile pozitive de viata sunt acele ancore care ne mentin vii si prezenti. Prin ele, viata curge permanent in noi. Si atata timp cat avem legatura cu viata garantam descarcarea tuturor solutiilor si posibilitatilor de care avem nevoie pentru a avansa. Este clar ca universul/cosmosul/divinitata detin mai multe posibilitati decat noi. Si ca numai o vie relatie cu Viata ni le ofera. Mintea noastra nu poate sa gaseasca iesiri din situatii pentru ca nu ea le-a creat (cel mult le-a atras si a operat cu datele oferite), ci Viata. Pentru ca Viata/Divinitatea e mai mare decat mintea. Este sursa Mintii. Printre multe altele izvorate din ea.

Cum ne de-setam?

Incetand sa credem ca natura noastra este asa cum este pentru ca exista motive sa fie asa. Incetand sa ne-o justificam – pentru ca perceptia de sine devine convingere apoi credinta oarba si asta ne va opri sa ne schimbam cand vom avea nevoie de asta. 

Incetand sa credem ca optimismul exista doar pentru ca se afla solutii undeva. Si cand ele nu sunt gasite de mintea si sufletul nostru descurajam. Nu, optimismul, cand nu e nativ, poate fi o alegere. El poate deveni o dispozitie cultivata, capatata din intelegerea si respectul vietii. Asta cand n-avem sansa sa ne nastem cu el. Il putem capata, ni-l putem darui. E mai bine decat sa descurajam.

Incetand sa credem ca generozitatea o avem pentru ca trebuie sa dam oricui si ca exista oameni gata sa primeasca ce oferim. Nu, generozitatea o avem si manifestam ca vrem. Astfel vom inceta sa ne simtim speculati (oamenii aleg ce s faca cu ce le daruim asa cumnoi putem alege cand si cui daruim). Astfel, ne vompastra altruismul si ne vom alimenta din univers pe masura ce daruim inteligent. 

Incetand sa credem ca bravura ne-a fost data ca sa aratam curaj in situatii critice si un model ezitantilor ori neajutoratilor. Nu, curajul este dinamica prin care operam in viata, un mod de a vibra, ca respiratia. Astfel nu ne vom mai simti neputinciosi cand nu vom putea salva pe cineva cu tot curajul si indemnurile noastre.

Incetand sa credem ca incantarea si entuziasmul sunt acolo in noi pentru ca este ceva uluitor in afara noastra ce asteapta sa fie revelat si trait. Dar cand viata ne arata o vreme fata ei hada obosim in a vedea miraculosul. Nu, entuziasmul este un mod de a parcurge viata, un mod de relationare, un dialog zglobiu si efervescent care face sa curga energia si inspiratia.

Incetand sa credem ca harnicia o avem pentru a realiza ordonat ce ne-am proopus. Si cand foloasele ei nu ne revin credem ca munca este supliciul nostru. Cand, de fapt, este prilejul de har.

Incetand sa credem ca spiritul de economie il avem pentru a strange si conserva, ca apoi sa disperam cand rezervele noastre sunt rispite sau furate. Cand, de fapt, pierderea ne conecteaza cu adevarat la darul economiei dar fara habotnicie si ratarea fericirii, ci cu bucuria de a vedea utilul in orice si de a da un sens refolosirii oricarui bun.

Trasaturile si calitatile noastre nu sunt pentru foloasele lor, in primul rand, pentru ce putem obtine prin ele. Ci pentru ce traim experimentandu-le, vietuindu-le. Existenta si trairea lor creeaza foloase, nu ata prezenta lor.

Viata creeaza beneficii doar pe masura ce noi ne traim calitatile, din ce in ce mai performante.

Existenta calitatilor nu e o garantie a descarcarii beneficiilor, dar a stimularii lor, da. Trairea lor, da. Mai ales cand invatam sa le cunoastem in cel mai profund sens.

Frumosul nu exista decat cand il vedem.

Curajul nu exista ca sa salvam, ci pentru ca vrem sa salvam.

Generozitatea nu exista in noi pentru ca e ceva de primit, ci pentru ca avem ceva de dat (si avem dreptul sa alegem cui impartim margaritarele).

Darurile nu exista pentru ca este o nevoie de ele in exteriorul nostru, si cand nu primim raspunsul asteptat darurile ne seaca. Ele sunt pentru a exista in noi si fiintand impreuna cu noi apar situatiile cand ele se cer in afara, in modul cel mai armonios.

Decuplarea de la polul nostru plus, trasaturile si harurile care ne conecteaza la viata, ne lipsesc de puterea si tonusul necesar intampinarii provocarilor. Si orice apare ne scoate la iveala un icnet de spaima si durere. Nu mai suntem partenerii si prietenii vietii, ci prizonierii ei.

Cu alte cuvinte, trebuie sa ramanem conectati la propriile atuuri, indiferent de coturile destinului, pentru ca numai asa pastram relatia cu viata care ne poate furniza solutiile. Acelea potrivite calitatilor noastre.

 

Parteneri ai Vietii

Viata nu e o lupta, nu e o prada, nu e un dusman, nu trebuie invinsa. Viata e un aliat, un partener. Inegal. Dar ne respecta. Insa nu ne menajeaza. Stie ea ca nu are de ce. Cat timp suntem in parteneriat cu ea ne va furniza, loial, solutiile si puterea de care avem nevoie. Le va descarca prin darurile, calitatile si inzestrarile noastre. Pentru ca harurile sunt limbajul ei. De aceea nu trebuie sa renuntam la ele cand Viata nu ni le rasplateste explicit. Pentru ca prefera sa ni le provoace. Si e fascinant sa vedem ce situatii, pe masura lor, inventeaza in orice clipa.
De aceea, prietenia cu Viata nu este o abstractie, ci o realitate palpabila. In fiecare clipa o respiram si ne respira. Este imposibil sa ne deconectam de ea, s-o vedem ca pe o entitate separata de noi, ce trebuie supusa, infranta. Cand ne lasam absorbiti de treburile noastre, Viata are grija sa ajungem acasa. Chiar daca nu am fost atenti la cum ne-a mentinut functiile corporale si nici cum ne-a traversat strada cand am vorbit la telefon. Si nici cand n-a luat aminte la nerecunostinta noastra pentru grija ei.

Si cand alegem sa plecam din ea, tot in ea ramanem, in alta forma. Pentru ca ea nu este doar respiratia si traiul nostru, ci mult mai mult. Este sursa Constiintei noastre, a spiritului nostru. Viata contine si viul si neviul.

In acest dialog cu ea nu exista judecati ale ei, ci doar replici in oglinda. Are, cu siguranta, ordinea si tiparele ei prin, sau dupa care functioneaza. Noi suntem un astfel de tipar. Iar actiunile noastre se pot calibra dupa raspunsurile pe care ni le da. Daca suntem atenti la ele si nu ne urmam orbeste doar propriile impulsuri. Reflectandu-ne actiunile, ne indica trairea armonica. Chiar si un raspuns neplacut la o actiune pe care o giram ca pozitiva, ne ajuta sa ne evaluam calitatile si puterea de a ne mentine viata, de a o mentine in noi (in forma fizica sau spirituala).

Relatia cu Viata – desi e de la sine manifestata – nu e de la sine inteleasa. Ea trebuie constientizata ca ceva maret. Da, sunt viu, sunt pe planeta si traiesc. Ce, cum , pana cand, pana unde, cu cine, despre ce? Pai eu de unde sa stiu? Intreb viata, incep dialogul cu ea de cand incep sa respir. Si nu il intrerup niciodata. Astfel, incep sa vad viata (dumnezeirea) in orice vine spre mine. Nu mai fixez atentia pe lipsa vietii, ca de acolo nu imi va veni nicio solutie, doar spaime si griji – teama, amenintarea, extinctia, pericolul. Pentru ca mereu viata, prea-plina de ea insasi, are sa-mi ofere ceva WOW!

Disclaimer, deci musai de analizat:

Ne bucura nespus interesul vostru pentru articolele HoroscopTv.ro si entuziasmul cu care le impartasiti. Suntem direct interesati de si sustinem accesul liber la informatie si de aceea va incurajam sa preluati articolele noastre pe blogurile si site-urile voastre, sperand ca impreuna, vom putea construi o comunitate onesta, libera, si informata. Asa incat, daca doresti sa preiei acest articol, sub orice forma, contacteaza-ne mai intai fie la adresa de email officehtv@horoscoptv.ro, fie la numarul de telefon 0722 121 811. Asta pentru ca acest articol se afla sub propietatea intelectuala a Horoscoptv.ro. Sa fiti inspirati, cu drag, Echipa HoroscopTv.ro

Camelia Patrascanu

Facebooktwittergoogle_plusredditpinteresttumblrmail
Tags: ,

Comentarii

*

  1. Dalila Peia

    Waaaaaawwwwww mulțumesc mult Camelia Pătrăşcanu